Secolele XI-XII: Înapoi, la Ghilgameș

Aceasta este perioada  în care încep să apară poemele eroice (chansons de geste), în care se conturează sentimentul național, reflex al nașterii noilor popoare europene. Cântecul lui Roland (La Chanson de Roland), datat după anul 997, se referă la evenimente din secolul al VIII-lea, când, sub domnia lui Carol cel Mare, francii îi izgonesc pe arabi din Europa de dincoace de Pirinei. Roland este eroul național care își dă viața pentru regele și țara lui, un model de cavaler medieval, profund creștin și cu simțul onoarei. Autorul poemului este un cleric necunoscut, iar opera, publicată abia în 1837, face începutul literaturii franceze și rămâne producțiunea cea mai importantă a secolului.

Tot acum, de pe aceleași poziții cavalerești, se scriu cântece de iubire. Este vorba despre poeții din Aquitania și Provența, creatori ai poeziei lirice în limba vulgară –  și nu în latină, care continua să fie limba cultă în aproape toată Europa. Cunoscută și sub numele de poezia trubadurilor sau amour courtois, această creație transpune iubirea idealizată față de o doamnă pioasă și aristocrată, căreia cavalerii îi închină toate faptele eroice. În replică la poezia iubirii de curte, apare un adevărat curent al intelectualilor nonconformiști, cunoscuți sub numele de goliarzi. Ei sunt adepți ai unui personaj legendar (Golias), clerici rătăcitori care scriu poezie erotică, anticlericală sau bahică. Rădăcinile acestui gen se află în secolul al X-lea, dar prima culegere de texte goliardice datează din acest secol și este cunoscută sub numele de Chansonnier de Cambrige. Cea mai cunoscută antologie a goliarzilor este, însă, Carmina Burana și aparține secolului al XIII-lea.

În această perioadă se înființează sau capătă importanță o serie de școli laice, printre care  cea din Chartres sau cea din Salerno (centru de confluență a culturilor arabă, bizantină și ebraică),  în care se studiază filozofia greacă, teologia și medicina. Mânăstirile continuă să fie principalele centre de recuperare culturală. Aici se copiază, se traduc și se comentează principalele opere ale antichității, cu precădere lucrările lui Platon și Aristotel, dar și cărțile învățaților arabi.

Dintre călugării-cărturari ai acestui secol îl amintim pe ANSELM (1033-1109). Acesta încearcă să găsească în teologie o cale de cunoaștere a lumii; scrie despre Dumnezeu, despre mântuire și întrupare. Dintre lucrările sale, mai importante sunt Monologion și Proslogion. În aceasta din urmă face o afirmație ce va deveni celebră: Dumnezeu înseamnă perfecțiune, iar perfecțiunea presupune existență, de aceea se poate spune că Dumnezeu există în chip necesar.

Dar pe mine m-a interesat și mai mult lumea bizantină, unde continuă să se manifeste interesul pentru istorie și filozofie, dar și pentru celelalte sectoare ale culturii, fără a exista producțiuni deosebite. Un cărturar bizantin de prim-rang este MIHAIL PSELLOS (1018-1078) – filozof, literat, om de mare influență politică, retor, istoric de formație enciclopedică. A scris o Cronografie în care consemnează domniile a doisprezece împărați, pe un ton confesiv, subliniindu-și meritele politice și rolul pe lângă acești cârmuitori. Psellos este și profesor de filozofie; el pornește de la Logica și Fizica lui Aristotel, considerând că ele trebuie să fie baza învățământului. Pentru metafizică îi recomandă pe Platon, Plotin și Proclus. Îl consideră pe Platon un mistic și mintea cea mai luminată a lumii și de aceea crede că Evanghelia trebuie interpretată prin metode platoniciene. El nutrește speranța de a face o sinteză a doctrinelor de cunoaștere, între care o mare atenție acordă ocultismului, deși de pe poziții critice.

Continuator al lui Psellos, IOAN ITALOS introduce în creștinism o parte a doctrinei neoplatoniciene, susținând eternitatea materiei și a ideilor platoniciene. Crede în metempsihoză și neagă misiunea lui Cristos, a Fecioarei și a sfinților.

Pe la sfârșitul secolului, călugărul bizantin EUTHYNIOS traduce în grecește (după o versiune georgiană) romanul Varlaam și Ioasaf, o poveste asemănătoare celei a lui Siddharta (viitorul Buddha), dar scrisă într-un stil pompos, ornată cu multe povestiri de origine persană. Rădăcinile acestui roman ar putea să se afle în secolul al VII-lea, dar el se bucură de popularitate abia mai târziu, în secolul al XV-lea, când devine o operă de mare importanță pentru începuturile culturii române.

L-aș mai aminti aici și Kekaumenos, generalul care a scris pagini pasionale și pitorești despre vlahi.

Dar, Abu Ali Sina, de origine persan, cunoscut în lumea europeană sub numele de AVICENNA (980-1037), este personalitatea  cea mai complexă a secolului. A scris un tratat de medicină, intitulat Canon, precum și comentarii la opera lui Aristotel, scrieri metafizice, logică, fizică și filozofie, dintre care amintim Întoarcerea (este vorba despre întoarcerea sufletului la originile ființei simple), Filozofia orientală (păstrată fragmentar) și Povestiri mistice – în care relatează fabuloasa lui călătorie în Orientul mistic. Avicenna susține că universul este creat din cele zece inteligențe heruvimice și din sufletele celeste – emanații ale Creației divine. Din cea de-a zecea inteligență a derivat lumea pământească, în primul rând sufletele omenești. Din această cauză sufletul este imaterial și supraviețuiește corpului. În tradiția deschisă de al-Kindi și al-Farabi, el consideră că teologia și filozofia nu pot fi despărțite: adevăratul filozof este mistic, deoarece înțeleptul îl iubește pe Dumnezeu și în același timp cercetează cu mintea actul său religios. Canonul său a constituit principala sursă pentru medicină, până în secolul al XVII-lea. Rețetele sale se fixează între magie și farmacie populară. Iată o astfel de însemnare, de circulație în lumea medievală, anume un leac recomandat de Avicenna pentru vindecarea melancoliei: Se spune că dacă este turnat în apa de baie un decoct din acea carne (aceasta este cea de cameleon), apa ia culoarea verde, dar și cel care stă în cadă câtva timp și apoi, treptat, treptat își recapătă culoarea de mai-nainte.

Tot în Orient, o altă personalitate însemnată este și OMAR  KHAYYAM (1045-1122), poet persan și totodată filozof și matematician. A scris catrene în care îndeamnă la trăirea intensă a fiecărei clipe, căci iubirea și plăcerile cotidiene dau singurul sens al existenței. Alt poet persan, GORGANI (Fakhr al-Din As'ad), scrie acum o epopee impresionantă – Wis și Ramin, un fel de Tristan și Isolda oriental.

În literatura japoneză acum apare Ghenji de  MURASAKI SHIKIBU (978-1015),  un roman în care personajul titular este un cavaler în bună tradiție medievală: este nobil, viteaz și poet. Romanul este important mai ales pentru stilul echilibrat și viguros care i-a determinat pe exegeți să-l considere o scriere clasicistă avant la lettre.

Din acest secol și până în al XIII-lea, în China are loc o renaștere culturală. Acum se creează o adevărată școală de matematicieni, între care îi amintim pe Shao Yong (care calculează anul tropic) și pe Su Song, un vestit astronom care construiește un orologiu perfect. De asemenea, se manifestă un interes deosebit pentru filozofie; ZHOU DUN YI (1017-1073) creează o cosmogonie și scrie despre armonia universală, iar SHAO YONG (1011-1077) face comentarii asupra operelor confucianiste; el este totodată matematician și poet.

Tot acum a trăit și MILAREPA (1040-1123), ascet și poet care și-a expus învățătura în poeme budiste, redactate de discipolii săi, cunoscute sub numele de Cele O Sută de Mii de Cânturi. Acesta consideră că singura cale de cunoaștere este asceza, care poate declanșa Trezirea și iluminarea ființei. Ideile lui Milarepa ca și interesanta lui biografie au contribuit la instaurarea definitivă a budismului în Tibet.

Sintetizând, în Europa se naște o nouă lume, pentru care Antichitatea rămâne doar un reper.

  Ca în orice perioadă, epopeea (și ne referim aici la Cântecul lui Roland) marchează formarea conștiinței istorice a unei colectivități. Spre deosebire de celelalte mari epopei ale lumii, aceasta elimină durerosul gând al morții (gândiți-vă la disperarea lui Ghilgameș și la neputința lui Ahile). Roland este creștin și el moare cu speranța mântuirii.

Biblio

Poemele epice ale Evului Mediu, Cântecul lui Roland – Tristan – Cântecul Cidului – Perceval, Ed. Științifică și Enciclopedică,1978

 Jacques Le Goff – Civilizația Occidentului medieval, Ed. Științifică, 1970

 M. Psellos – Cronografia. Un veac de istorie bizantină. 976-1077, Ed. Polirom, 1997

 Omar Khayyam – Catrene, Ed. Tineretului, 1969

Misticii arabi

Între secolele al X-lea și al XII-lea ia naștere o adevărată școală de mistici arabi, în Andaluzia. Între reprezentanții acestei mișcări amintim pe Ibn Massara, dar mai ales pe Ibn Hazm (1013-1063), autorul unui celebru poem, intitulat Colierul porumbiței, inspirat din Banchetul lui Platon. Pentru secolul al XII-lea, remarcabilă este și opera lui IBN TUFAYL din Cordoba. Acesta a scris un roman filozofic în care vorbește despre imposibilitatea împăcării dintre religie și filozofie, într-un stil parabolic, asemănător celui din textele religioase. Un alt filozof arab, care a trăit în Spania și în Maroc, este AVERROES (1126-1198), pe numele său adevărat – Ibn Rosad. A scris comentarii pe marginea operei lui Aristotel și este considerat creatorul teoriei dublului adevăr, prin care susține că atât revelația cât și rațiunea sunt căi de cunoaștere. De fapt, el spune că mahomedanismul reprezintă calea justă pentru toți oamenii, dar cei mai înțelepți au nevoie și de filozofie. Adept al ideilor aristotelice, Averroes afirmă că materia conține in nuce toate formele. Moartea înseamnă eliberarea materiei și, deci, intrarea sufletului într-o stare impersonală, eternă și pură. Opera sa a avut o mare înrâurire asupra metafizicii occidentale.

MOSES BEN MAIMON (1135-1204), mai cunoscut sub numele de MAIMONIDE, este un gânditor evreu din Cordoba. S-a remarcat în special prin comentariile la Misna (cartea legilor sacre, sintetizate din tradițiile orale ale evreilor și redactată prin sec. al II-lea d. H.) și prin Călăuza rătăciților, un tratat de filozofie care pornește de la Metafizica lui Aristotel. El consideră că filozofia trasează drumul cunoașterii, pe când Biblia călăuzește pe căutătorul de adevăr.

Un alt gânditor mistic este SOHRAWARDÍ (1155-1191), iranian de origine, autorul unui studiu intitulat Teozofie răsăriteană, în care reactualizează hermetismul. De fapt, face o sinteză a ideilor mistice de la Vedele indiene la Zarathustra, de la Platon la teologia creștină și la Avicenna. Sohraward spune că au existat în vechea Persie niște oameni călăuziți de Dumnezeu și care credeau în Lumina divină. El însuși are viziuni în care îi apar ființe plasmatice din care izvorăsc Lumina Slavei și Lumina Atotstăpânitoare. Sufletul uman, reflex al Luminii originare, caută permanent drumul spre arhetipul său, iar Sohraward transpune simbolic această căutare a imaginii inițiale, descriind treptele devenirii spirituale din univers și imaginând ipostazele pe care le ia lumina dumnezeiască.

Dintre cărturarii creștini, îl amintim pe GIOACCHINO DA FIORE (1135-1202), un călugăr calabrez care a întemeiat o comunitate de eremiți. El a propovăduit venirea unei epoci perfecte, în care Biserica va dispărea ca instituție și în care lumea va fi alcătuită din adevărații călugări, asceți și spiritualizați. Abia atunci va domni Evanghelia eternă. A scris studiul intitulat Concordia, în care încearcă să demonstreze armonia dintre Vechiul și Noul Testament. A mai elaborat un comentariu asupra Apocalipsei, precum și o Carte de Figuri, o culegere de desene și grafeme cu semnificație teologică.

În Europa occidentală, pe la 1145, apare un alt poem eroic de talia Cântecului lui Roland, anume Cântecul Cidului (Cantar de mio Cid), care transpune faptele eroice ale unui cavaler spaniol (Rodrig Diaz de Viar), devenit legendar în luptele purtate de creștini împotriva maurilor, un secol mai înainte.

Cele mai interesante creații ale acestui secol sunt, însă, romanele cavalerești, iar autorul de referință este CHRÉTIEN DE TROYES (1135-1183), creatorul ciclului arthurian. El pornește de la legendele bretone – povestiri de aventuri, în care eroii sunt cavaleri ai regelui Arthur, căutători ai Sfântului Graal. Romanele sale păstrează rafinamentul liricii provensale și imaginarul folclorului european. Chrétien de Troyes a scris romane în versuri: Yvain, le Chevalier au lion,  Lancelot du Lac le Chevalier de la charrette,  Érec et Énide, Cligès ou La Fausse Morte, Guillaume d’Angleterre, Perceval ou le Conte du Graal, Les chevaliers de la table ronde.

Schema epică este aceeași pentru toate: eroul are un eșec, este scos cumva din normalitate și trebuie să-și recâștige starea obișnuită printr-o serie de inițieri, de încercări eroice sau magice, în urma cărora are acces la un univers nou. De pildă, Yvain își pierde onoarea cavalerească, deoarece întârzie la întâlnirea cu soția sa și această umilință îl dezechilibrează. El fuge în pădure, își uită lumea, se sălbăticește, se întoarce la natura sa primitivă. Labirintul pădurii ascunde un univers demoniac, pe care eroul va trebui să-l  cucerească. Cu ajutorul vrăjilor servitoarei Lunette, el învață să redevină om, trecând prin numeroase încercări: îl ucide pe stăpânul fântânii, se căsătorește cu văduva acestuia, se luptă cu uriașul Harpin, îi învinge pe fiii demonului Netun, salvează și îmblânzește un leu (de unde își va căpăta numele de Cavalerul cu leu) , iar în cele din urmă se va întoarce în lumea arthuriană, ca un erou perfect, victorios și aureolat. 

Numeroase comentarii a declanșat Perceval . Căutarea Graalului (vasul sacru – depozitul înțelepciunii sau al sângelui lui Cristos -, spada inexpugnabilă, piatra filozofală, cheia tuturor misterelor și a nemuririi) presupune un lung șir de inițieri miraculoase: veghea într-un spațiu tenebros, întâlnirea cu personaje misterioase (zâne, demoni, mistagogi discreți), coborârea în lumea de dincolo, confruntările eroice. Aceste experiențe spiritualizează eroul, conferindu-i forța de a schimba lumea:  regele se vindecă, regatul pustiit se regenerează. Povestea se pare că vine de la un mit păgân despre un personaj pe nume Bran, care, pentru că locuia pe domeniul miraculos al lui Graal, la sfârșitul vieții este decapitat, iar capul său este pus într-o cupă și venerat. În secolul al XII-lea, sub influența creștinismului, Graalul devine un simbol al tainei cristice, dar în romanele cavalerești cupa Sfântului Graal are și sensul de secret capital al vieții. Importantă este căutarea lui, căci aceasta este menirea ființei, de a-și pune întrebări despre sensul vieții și al universului.

Subiectele acestor romane au circulat în toată lumea europeană, s-au scris numeroase variante după ele, în franceză, engleză, germană, iar în secolul al XIII-lea ele pătrund și în cultura bizantină.

Scriitorul german WOLFRAM VON ESCHENBACH dă și el o variantă a poveștii Graalului în Parzival, roman scris după 1200, preluând subiectul de la Chrétien de Troyes, dar introduce elemente orientale, precum și mituri noi despre Graal. În locul lui Arthur, creează un personaj insolit -  Regele-Pescar, întemeietorul unui ordin cavaleresc, numit Templeisen. Când regele se îmbolnăvește, Parzival îl readuce la normalitate pentru că pune acea întrebare care nu trecuse prin mintea nimănui (unde este Graalul?). Desprins de conveniențe și de istorie, cavalerul își trăiește cu autenticitate aventura și prin întrebarea sa revitalizează universul, îl însănătoșește pe rege și reamintește că rostul omului este de a căuta sensul situării sale în univers.

De circulație largă sunt și alte romane. Povestea iubirii dintre Tristan și Isolda a fost transpusă în numeroase opere ale acestui secol; ea are origine bretonă, iar cea mai veche variantă este cea a lui BROUL (cea în care Isolda sfârșește într-o leprozerie). Tot acum începe să circule o epopee animalieră cunoscută sub numele de Roman de Renart. Este vorba despre mai multe poeme alegorice, în care personajele sunt vulpoiul cel șiret, ursul obtuz, vițelul naiv și bineînțeles – lupul cel rău. Păstrând simbolurile din bestiarii, romanul adaugă o tratare satirică a societății, ilustrând toate categoriile umane.

Tot în Franța, acum se înmulțesc producțiunile lirice create sau colportate de trubaduri de truveri sau menestrei. Un trubadur din Acvitania, vestit pentru creațiile sale în care cântă iubirea de curte (amour courtois) este JAUFR RUDEL. Deși au rămas de la el doar șase poezii de nivel mediu, sunt importante pentru că ilustrează fidel spiritul liricii trubadurești. JEAN BODEL (1150-1210), truver și menestrel, a scris numeroase și variate opere, între care se distinge poemul Les Congés, unde sublimează presimțirea morții neîndurătoare. A creat, de asemenea, și una dintre primele piese de teatru profan (Le jeu de Saint Nicolas). De asemenea, teatrul religios, care începuse încă din secolul al X-lea în toată lumea europeană, se laicizează. La mistere, miracole săvârșite de sfinți, coborârea lui Dumnezeu, imitarea patimilor Mântuitorului (imitatio Christi) – principalele subiecte ale dramei religioase – se adaugă povestiri comice și întâmplări profane.

Primul intelectual al Evului Mediu (cum îl numește J. Le Goff) este PIERRE ABÉLARD (1079-1142), teolog și logician, preocupat de Platon și de neoplatonicieni, evident, de pe poziții creștine. A scris mai multe studii de dezbateri filozofice și teologice: Sic et Non, Introducere în teologie, Dialog între un filozof, un evreu, și un creștin, Cunoaște-te pe tine însuți ș.a. Cartea cea mai importantă este Istoria nenorocirilor mele (Historia calamitatum mearum), o autobiografie densă, tensionată de numeroase peripeții. A scris și cântece goliardice, expresie a nonconformismului său.

O carte, de asemenea, de interes, este Istoria regilor Britaniei (Historia Regum Brittaniae), scrisă de un călugăr englez – GEORFFROY DE MONMOUTH (1100-1154), în care este menționată, pentru prima oară, legenda regelui Arthur. Pe lângă alte date interesante, autorul consemnează o serie de mituri celtice.

În cultura bizantină se naște acum epopeea anonimă cunoscută sub numele Vitejiile lui Vasile Digenes Akritas, care are ca subiect eroismul și viața aventuroasă a comandanților militari de la granițele imperiului, mai exact luptele din secolele al IX-lea și al X-lea, purtate împotriva Islamului.  Epopeea are trei părți. În prima parte  Irina Dukas este răpită de către un emir, iar frații ei se luptă s-o elibereze, în cele din urmă, emirul fiind convins să se creștineze. Fiul Irinei este Digenes, care devine personajul principal al următoarelor două părți. Acesta luptă împotriva tătarilor, care atacau granițele Imperiului Bizantin, împotriva musulmanilor, salvând cetăți și mai ales femei, care se îndrăgostesc iremediabil de el. În ultima parte a poemului, retras în palatul său de pe Eufrat, alături de familie, Digenes este mai întâi lovit de tristețe pentru că părinții lui au murit, apoi se îmbolnăvește și moare, pricinuind prin aceasta și moartea soției sale.

Replica răsăriteană a romanelor cavalerești din Occident, Vitejiile lui Vasile Digenes Akritas uzează de simboluri de sorginte folclorică sau provenite din deformări ale mitologiei grecești. Eroul titular se confruntă cu animale fioroase, ucide un dragon, învinge cavaleri strălucitori și se luptă cu o amazoană. Are o viață intensă și, evident, iubiri de excepție. Vasile Digenes se pune în slujba dreptății (a crucii și a împăratului), îi venerează deopotrivă pe eroii biblici și pe cei din miturile grecești.  În final, moare fără slavă (face pneumonie).

Pe lângă literatură și retorică, în Bizanț continuă activitatea cronicărească. ANNA COMNENA scrie Alexiada (Alexias), o cronică de familie care îl are în centru pe Alexios Comnenul. Autoarea notează insolite amănunte ale epocii sau din viața ei, ceea ce conferă cronicii veridicitate și valoare artistică. Un alt cronicar bizantin al secolului este și NICETAS CHONIATES, a  cărui lucrare ne interesează mai ales pentru datele pe care le dă despre români, mai ales despre Asanești și Imperiul Valaho-Bulgar.

În China continuă renașterea culturală mai ales prin importante studii de filozofie; ZHU XI (1131-1200) scrie Comentarii asupra confucianismului. Revenind la concepția   despre dualitatea lumii, el adaugă o idee originală, anume că universul e creat din două principii inseparabile: li – principiul organizării (forma) și chi – principiul material (conținutul). El a creat școala neoconfucianistă (Song) care a promovat ideea că legea cerului (li) se exprimă prin virtuți: Bunăvoința, Dreptatea, Loialitatea și Înțelepciunea (corespondente simbolice ale celor patru anotimpuri). Ele asigură armonia doar dacă se manifestă social, căci rolul omului nu este de a se depărta de lume (așa cum face călugărul budist), ci de a-și face datoria față de părinți, copii, strămoși. Filozoful LU ZUQIAN (1137-1181) susține că lumea este extensia spațială a spiritului universal (xin).

Două ar di dimensiunile culturale ale secolului al XII-lea.  În primul rând, (prin romanele cavalerești) pregătește renașterea culturală,  iar în al doilea, lumea religioasă încearcă să se elibereze de întrebările dramatice.

Biblio

Poemele epice ale Evului Mediu...,   Ed. Științifică și Enciclopedică, 1978

  Heinrich Zimmer – Regele și cadavrul, Ed. Humanitas, 1994 (cap. Patru romane cavalerești din ciclul Regelui Arthur, p. 70-196); trad. Sorin Mărculescu.

  Jacques Le Goff –  Intelectualii în Evul Mediu, Ed. Meridiane, 1994 (trad. Nicolae Ghimpețeanu)

  Jacques Le Goff – Imaginarul medieval, Ed. Meridiane, 1991 (trad. Mariana Rădulescu)

  Mircea Eliade – Un amănunt din Parsifal, în vol. Insula lui Euthanasius, Humanitas, 1993 (o interesantă comparație între Parzival și don Quijote)  

  O. Drimba – Istoria culturii și civilizației,  Ed. Științifică și Enciclopedică 1987, (vol. II, capitolul Cultura și civilizația bizantină)

  Dighenis Akritas, Ed. Univers, 1974 (trad. N. I. Pintilie și Nikos Gaidagis)