Secolele VII-VIII: religii, speranțe

Mistică și războaie. În timp ce creștinismul își clarifică doctrinele și începe să se despartă tot mai vizibil în două tradiții – cea occidentală și cea orientală –, în Peninsula Arabică se naște o nouă religie.

Secolele VII și VIII sunt o perioadă de răscruce pentru istoria spirituală a lumii. În timp ce creștinismul își clarifică doctrinele și începe să se despartă tot mai vizibil în două tradiții – cea occidentală și cea orientală –, în Peninsula Arabică se naște o nouă religie monoteistă, islamul, care va schimba definitiv echilibrul cultural și politic al lumii.

În același timp, Bizanțul dezvoltă o teologie mistică profundă, India își continuă marile reflecții filozofice, iar China trăiește epoca strălucită a poeților Tang. Privite împreună, aceste transformări arată un moment în care civilizațiile lumii își caută noi forme de înțelegere a divinității, a destinului și a locului omului în univers.

Nașterea mahomedanismului (Secolul al VII-lea)

Apare o nouă religie, în timp ce se consolidează diferențele dintre creștinismul din apus și cel din răsărit. 

Pe la 630 apare prima versiune greacă a Fiziologului, datorată lui GHEORGHIOS din Pisa. Cartea se bucură de mare popularitate în Bizanț și apoi în toată Europa. Este vorba despre o zoologie populară, datând din secolul al II-lea, la care s-au adăugat pe parcurs legende și expuneri despre semnificația animalelor.

Pe lângă poezia religioasă și scrierile scolastice, la Constantinopol continuă preocuparea pentru contemplație mistică, în spiritul Areopagitului.

MAXIM MĂRTURISITORUL (580-662) a trăit într-o epocă de restaurare (sub împăratul Heraclius) și a încercat să împace creștinismul cu spiritul oriental. El a creat două opere fundamentale pentru ortodoxism: Mystagogia și Operele ascetice. Influențat de neoplatonicism prin intermediul lui Dionisie Areopagitul, ale cărui opere le-a comentat, Maxim a emis ideea că Dumnezeu a creat ființa cu posibilitatea de a se îndumnezei; moartea și sexualitatea nu sunt decât consecințe ale păcatului originar, de care omul se poate elibera prin asceză și iubire – căi ce duc la starea divină. Întoarcerea la Dumneze, ca și nașterea lumii fac parte dintr-un joc al divinității.

Un alt mistic însemnat este IOAN CLIMACOS (Scărarul), călugăr și ascet care a trăit între 580-650; merge și el pe aceeași cale a contemplației mistice. A scris numeroase tratate teologice, dar opera sa cea mai vestită este Scara sfântă, de la care și-a căpătat și supranumele (în lat., climax înseamnă scară); aici el spune că există o scară care leagă pământul de cer (scara lui Iacob) și pe același drum pe care omul urcă spre dumnezeire, Dumnezeu coboară și spiritualizează ființa. Scara are 33 de trepte, fiecare marcând o etapă a devenirii: umilința, liniștea eremitului, rugăciunea etc.; în fine, ultima fază este numită apatheia – eliberarea de dorințe și de cele lumești, indiferența față de lumea materială.

Tot acum sunt readuse în actualitate ideile lui Mani și preluate de secta paulicienilor.

În lumea arabă se ridică un profet: MAHOMED (567-632). El spune că Dumnezeu, numit Allah, a creat oamenii dintr-un cheag de sânge. Lumea este efemeră, dar are calea mântuirii, a învierii dincolo de moarte și de Judecata de Apoi. Mahomed propovăduiește fericirea din Paradis pe care îl imaginează ca loc al plăcerilor lumești. Cum Allah este atotputernic și binevoitor, Mahomed recomandă supunerea (islam), de unde și numele religiei sale. El se declară trimisul lui Allah și purtătorul revelației divine. Învățătura sa este cuprinsă în Cartea sacră (Coranul), redactată de către adepții săi. Profetul cunoaște vag creștinismul și vorbește despre Iisus, deși nu-i recunoaște originea divină, iar Coranul se pare că își ia ca model iudaismul. Învățătura cărții de căpătâi a lumii islamice este pusă pe seama lui Allah (Dumnezeu), Mahomed fiind doar un intermediar între lume și divinitate. Împărțită în 114 capitole așezate în funcție de mărime, de la cel mai lung la cel mai scurt;, cartea are c temă dominantă ideea că Allah este singurul stăpân și creatorul continuu al lumii.

În literatura indiană domină scrierile didactice. Cel mai important poet gnomic și primul cunoscut în Europa este BHARTRHARI (care a trăit înainte de  anul 650). A scris Cele 100 de strofe despre iubire, Cele 100 de strofe despre înțelepciune ș.a. Pentru el înțelepciunea și iubirea sunt căile cunoașterii; de asemenea, pledează pentru renunțarea la lume. DANDIN, alt poet indian însemnat, creează acum o ars poetica, intitulată Oglinda artei poetice (Kavyadarsa), în care își exemplifică ideile prin creații proprii.

O carte de interes a secolului al VII-lea este și Bodhicaryavatara, scrisă de Santideva, care recomandă binele în folosul iluminării generale. Fapta cea bună a fiecăruia contribuie la mântuirea tuturor. De aceea el dorește să fie vindecătorul oamenilor, de-a lungul tuturor reîncarnărilor sale.

 În acest secol se definitivează tendința metafizică a ortodoxismului. Lumea arabă se organizează. Prin învățătura lui Mahomed se naște (după creștinism) o altă religie monoteistă – islamismul.

Biblio

 Ioan Scărarul – Scara Raiului, Ed. Amarcord, 1996 (trad. I.P.S. Nicolae Corneanu)

 Coranul, Ed. Cartier, 2000 (trad. Silvestru Octavian Isopescul)

Doctrina ortodoxă (Secolul al VIII-lea)

Preocuparea principală a Bisericii Ortodoxe se îndreaptă spre clarificări teologice, ceea ce aproape că exclude filozofia.

Calea deschisă de Maxim Mărturisitorul și de Ioan Scărarul este continuată de către IOAN DAMASCHINUL (care a trăit în prima jumătate a secolului), sirian de origine și poate cel mai însemnat dintre Părinții Bisericii ortodoxe. A scris, printre altele, un tratat de teologie, intitulat Izvorul cunoașterii. Cartea face o expunere a doctrinei ortodoxe, pornind de la ideea că adevărul nu poate fi cunoscut prin rațiune, ci el se revelează. Problema reală a omului este de a găsi mijloacele revelării. Intenția lui este de a înlocui filozofia cu percepția mistică a lumii. După ce face o amănunțită prezentare a Ființei, substanței, ipostazelor, în termenii filozofiei aristotelice și platoniciene, vorbește despre erezii, subliniind multitudinea și efemeritatea lor. Cea de-a treia parte a cărții expune credința ortodoxă, sintetizând toate scrierile de după Conciliul de la Niceea până la Maxim Mărturisitorul. Aici afirmă că Iisus este arhetipul omenirii, iar venirea sa l-a unit pe om cu Dumnezeu. Tainele bisericești sunt energii divine care contribuie la devenirea mistică a ființei. Opera lui a constituit dogma Bisericii orientale într-un moment în care lumea nu mai părea preocupată de filozofie.

În Occident, trebuie amintit numele lui BEDA (673-736), erudit anglo-saxon, care a scris Istoria ecleziastică a poporului englez, o istorie a moștenirii romane și a rolului ei în formarea popoarelor Europei. A mai scris și o lucrare despre timp și măsurarea lui (De temporibus). Și-a atras supranumele de Venerabilul.

O contribuție la fel de însemnată, pentru această perioadă de reclădire culturală, are și călugărul anglo-saxon ALCUIN (730-804), consilierul lui Carol cel Mare. A scris lucrarea Despre credința în Sfânta Treime.

În Orient, trăiește acum marele gânditor PADMASAMBHAVA, considerat o reîntrupare a lui Buddha; el a introdus doctrina budistă în Tibet. De numele lui se leagă Bardo Thödol – Cartea tibetană a morților– un text de îndrumare a sufletului celui inițiat, dincolo de moarte. Prima parte trebuie să-l determine pe defunct să-și dea seama că nu mai există în ordinea normală. Sufletul se confruntă cu diverse lumini, între care trebuie să aleagă tocmai pe cel care îl sperie. Cine  nu găsește lumina eliberatoare și drumul spre nirvāna, urmează o a doua etapă, în care zeii buni și răi îi vin în ajutor. Figurile alegorice, animaliere, amintesc de Cartea egipteană a morților. Zeitățile de dincolo de moarte au cap de șoim, de pupăză, de cal, de câine, animale cu un simbolism mortuar general în spațiul antic. Până în cea de-a paisprezecea zi de după deces, sufletul trebuie să găsească poarta unei noi nașteri și să aleagă atât corpul cât și locul următoarei deveniri, undeva, unde sunt templele de metal. Suprema biruință o constituie nașterea în inima unui lotus, față în față cu Maitreya, maestrul  budist al învățăturii pure.

 Un alt gânditor indian, ŚANKARA, face din hinduism o doctrină filozofică. El spune că există un singur principiu – Brahmanul absolut. Universul este un joc divin, pe care omul trebuie să-l depășească pentru a ajunge la creator. De asemenea, în cultura indiană continuă să domine spiritul didactic prin poetul KĀMANDAKI; el a scris un poem despre știința purtării (Nitisāra).

În lumea chineză, încă de la sfârșitul secolului trecut se creează un curent literar care promovează poezia lirică; este vorba despre perioada marilor poeți Tang, între care mai cunoscut este DU FU (712-770), supranumit și poetul prieteniei. Considerat unul dintre cei mai reprezentativi poeți al Chinei, Du Fu a creat o operă întinsă, abordând subiecte diverse de la meditația socială la evocarea naturii; dintre scrierile sale amintim Cugetări în cinci sute de cuvinte, Trei dregători și trei despărțiri, Bucurii autumnale, Cântecul colibei distruse de vântul de toamnă și altele. Cel mai însemnat poet al secolului este, însă, LI TAI PE (701-762); el transfigurează peisaje și atitudini umane, sub obsesia trecerii timpului, vrând să surprindă clipa prezentă, pentru că ea este singura certitudine a vieții. Romantic avant la lettre, Li Tai Pe meditează asupra mitologiei (Cartea cântecelor, Cântecele Yuefu), se extaziază în fața naturii (Cântecul lunii din Muntele maiestuos) și obsedat de efemeritatea ființei propune o atitudine hedonistă (Să ne dedăm unei dulci beții).

De asemenea, continuă comentariile de texte clasice și se scriu enciclopedii sau studii de sinteză așa cum este cel al lui LIU ZHIJI (661-725), intitulat Generalități despre istorie  și care este o lucrare critică la adresa tratatelor de istorie de până la el. Liu Zhiji meditează asupra evenimentelor istorice și face afirmații filozofice asupra destinului general. Prin conținutul ei, cartea este unică în lume.

Tot acum, în China ia amploare budismul, prin intermediul călugărilor și al pelerinilor, care pornesc spre India și Tibet în căutarea surselor. Aceștia traduc și popularizează numeroase scrieri budiste. 

Se poate spune că în acest veac mediocru despărțirea de Antichitate este definitivă.

Biblio

Nicolae Spătarul Milescu – Manual sau Steaua Orientului strălucind Occidentului, Ed. Institutul European, 1997

Bardo Thödol (Cartea tibetană a morților), Ed. Herald, 2005 (trad. Horia Al. Căbuți)

Louis Brhier – Civilizația bizantină, Ed. Științifică, 1994 (trad. Nicolae Spincescu)

***Trei poeți din Tang, Ed. Univers, 1978