Scuzaţi, pardon, bonjur!

Dinamica paremiologică a ultimelor decenii e de-a dreptul surprinzătoare -- e asemenea unui puzzle ale cărui multe piese nu mai vor să încapă şi nici să stea la locul lor.

Bunăoară, „ai carte, ai parte” a căpătat o anvergură de-a dreptul hilară. Privind în largul realităţilor sociale, acest dicton nu poate trece decât ca o glumă sinistră – sunt oameni tobă de carte care respiră la limita subzistenţei, pentru că, din nefericire, de nurii mult invocatei „Părţi” se bucură, în voie, analfabeţii. Meseria, care odinioară avea darul de a fi „brăţară de aur”, ţine de un moft decadent, de o tragică inutilitate – ea a fost înlocuită, cu brio, de impostură şi veleitarism („calităţi” aflate la mare căutare, astăzi).

„Cine se scoală de dimineaţă departe ajunge” pare mai degrabă un gingaş slogan ce are a consola insomniacii -- neavând, în realitate, nicio legătură cu „depărtarea” promisă. Departe vor ajunge, indiferent de ora deşteptării, numai acei care şi-au pregătit „ajungerea” de cu seara, fiind mari virtuozi ai instrumentelor necesare: şpăgi, pile, sfori, prieteni, cumetri, relaţii ş.a.m.d.

…Şi câte exemple n-ar mai fi de dat…, dar, deh!... Să sperăm că lumea va avea, cândva, răgazul necesar pentru a se apleca mai atent spre sine, astfel întorcând societatea la albie. Până atunci, ar fi bine totuşi să nu uităm că noi suntem lumea.

Scuzaţi, pardon, bonjur!