Scandalul „indicilor” sau când „se pierd pedalele”

Economia de piaţă înseamnă şi alocarea resurselor (factorilor de producţie) în funcţie de raritatea lor, care este întâlnirea între cerere şi oferta de resurse. Procesul de alocare, de mişcare a resurselor, poate fi judecat pe termen apropiat, sau pe termen mai lung, când tendinţe de durata îşi spun cuvântul.

Dar, una peste alta, evoluţii pe termen scurt (conjuncturale) şi de profunzime (pe termen lung) se văd în preţuri; acestea din urmă rezultă din, şi ilustrează tranzacţii. Cu cât tranzactiile sunt mai putin influenţate de anumiţi actori, adică cu cat ele cuprind un număr cât mai reprezentativ de operatori din piaţă, cu atât ele sunt mai relevante pentru întâlnirea dintre cerere şi ofertă. Ce vreau să spun este că preţurile sunt cu atât mai edificatoare privind situaţia economiei cu cât ele intră mai puţin sub incidenţa unor “market-makers” care încearcă să extragă rente, să manipuleze.

Criza financiară actuală a scos la iveală multe nereguli, asimetrii flagrante între stimulente oferite de pieţe şi penalizări (care ar trebui să fie în natura funcţionării pieţelor), subestimare de riscuri, confuzii de ordin conceptual precum echivalarea stabilităţii preţurilor cu stabilitatea financiară, abuzuri grosolane de poziţii dominante pe piaţă, plasarea pe piaţă de produse toxice, etc - €“toate într-un regim lax de reglementare şi supraveghere. Şi la noi se discută despre aceste fapte de când a izbucnit criza. Mai puţin însă a fost abordat un aspect cheie, care devine obsesiv atât pentru actorii din pieţe cât şi pentru bănci centrale, autorităţi de reglementare şi spupraveghere în Europa, în SUA. Mă refer la standarde/repere de bază, cu ajutorul cărora se fac tranzacţii financiare şi nu numai, după are se ghidează activitatea economică în ansamblu. Scandalul iscat de manipularea Libor (London interbank offer rate/rate pe piaţa interbancară), adică pe piaţa londoneză care dă tonul la grosul tranzacţiilor, a deschis o pagină nouă în examinarea cortegiului de fapte care lovesc în reputaţii organizaţionale şi în încrederea în pieţe. Nu cu mult timp în urmă, a fost deschisă o investigaţie privind manipularea indicilor ce privesc piaţa unor produse de bază (ex: ţiţeiului).

Drept este că fapte de manipulare a pieţelor fac parte din realitatea economică, că din totdeauna firme mari au încercat să folosească poziţii dominante; abuzul de poziţie dominantă nu face parte din istoria recentă numai. De aceea s-a şi dezvoltat legislaţia antittrust, în SUA, în Europa, în alte ţări ale lumii. Şi când a fost necesar s-a recurs la spargerea unor organizaţii foarte mari; cazuri faimoase sunt împărţirea în şapte companii a lui Standard Oil  la începutul secolului XX, sau spargerea ATT (American Telegraph and Telephone) după al doilea război mondial. Ai spune că manipularea Libor de către băncile mari, care ofereau date pentru stabilirea reperului (benchmark), intră într-o fenomenologie nesurprinzatoare. Da şi nu! Este da, dacă avem în vedere că manipulări au existat şi vor mai exista. Şi la noi Consiliul Concurenţei se luptă cu conivenţe periculoase în diverse domenii. Acelaşi demers îl are Comisia Europeană la scara UE. Dar manipulări de acest fel nu sunt de acceptat dacă ne gândim la rolul fundamental pe care îl joacă unii indici, unele standarde (că repere) pentru imensa gamă de tranzacţii financiare şi comerciale, pe toate pieţele. De la Libor (sau Euribor) porneşte aproape totul în cifrarea produselor financiare, în derivatelor. Obligaţiuni suverane şi corporatiste depind de asemenea standarde (inclusiv hârtiile de valoare emise de statul român, de entităţi corporatiste cu sediul în România). Marele şi regretatul actor Ion Fintesteanu în piesa Topaze spunea ceva de genul, a€œbaza fundamentului”; Cam aşa ceva, dacă se iartă incongruenţă semantica” ar fi astfel de repere/standarde în măsurare, evaluare şi deci, pentru decizii/opţiuni ale firmelor, investitorilor.

Avem în scandalurile legate de standarde/indici (benchmark), cu implicaţiile lor,  teme asupra cărora este de gândit. Cum este posibil ca un proces de stabilire a unor standarde atât de importante să fie manipulat atât de lung timp, cum de conducerile băncilor implicate au neglijat aşa ceva? Altă întrebare ar fi, în ce măsură a fost denaturat procesul de formare a unor repere şi ce efecte au avut rentele extrase pentru alocarea resurselor? Şi aşa industria financiară este percepută ca fiind beneficiară unor subvenţii implicite şi explicite prin prisma ajutorului acordat de guvene şi bănci centrale pentru a se evita un dezastru (prăbuşirea sistemului). Manipularea Libor arată de ce trebuie reglementată şi supravegheată cu temeinicie activitatea grupurilor mari, de ce legislaţia anti-trust trebuie să li se aplice (dincolo de ceea ce decurge din sindromul „€œtoo big to fail”).
 
Alături de răspunsuri la întrebări ca cele formulate survine o problemă operaţională imediată: cum să fie reformat procesul de stabilire a standardelor cheie astfel încât să revină încredere pe pieţe. Fiindcă, această încredere depinde de revelarea (formarea) indicilor pe bază de tranzacţii de piaţă (transactions based), în condiţiile în care procesul nu este manipulat. Adică pieţele să funcţioneze cât mai corect, transparent! Este nevoie deci de transparenţa, de raportări corecte, de respectarea regulilor intră-organizaţionale (reguli de conformare aplicate strict) şi cele care privesc conduită pe pieţe.

Criza a adus şi îngheţarea pieţelor, ceea ce înseamnă tranzacţii puţine, uneori deloc. Iar aunci când se fac operaţiuni de „€œmark to market”, adică cotarea activelor la preţuri din piaţă, este posibil ca aceastea să deprecieze nemeritat numeroase active - €“din cauza unor pieţe ilichide (este problema „fair value”). De aceea intră în discuţie estimarea unor indici, mai ales că nu orice indice este un dat primar al pieţelor, chiar şi atunci când există număr mare de tranzacţii.
 
Morala din scandalul indicilor/standardelor cu care se lucrează este că pieţele trebuie să fie protejate de abuzuri de poziţie dominantă, să se promoveze transparenţa şi raportarea corectă, bunele practici. Iar aceste bune practici trebuie să fie promovate mai ales de organizaţii (firme) mari (care sunt şi market makers), dintre care unele au greşit adesea în conduita lor pe pieţe. Francezii, când ceva important nu este în regulă, mai spun „€œils ont perdu les pedales” (au pierdut pedalele). Într-un fel, recredibilizarea standardelor/indicilor ar fi o recuperare a pedalelor la bicicletă sistemului bancar, a sistemului financiar în ansamblu.