Scăldatul interzis!
0Jurnalul oficial care publică deciziile legislative ale instituţiilor europene - Comisia, Parlamentul, Consiliul - oferă deseori o lectură hazlie.
Recent s-a stabilit cum trebuie să fie hârtia de copiat, dar şi computerele portative ecologice, care e compoziţia corectă a cablurilor de alimentare, cum e atestată conformitatea produselor de contrucţii, ce oraş european devine capitală culturală anul viitor (Pilzen!), cum se adună fondurile de solidaritate, ce simboluri grafice vor figura pe panourile ce recomandă sau interzic apele de scaldă ş.a.m.d. Cum viaţa în UE este diversă, veţi zice că această diversitate e rod al tenacităţii şi priceperii legislative de care dau dovadă trimişii naţiunilor şi înalţii funcţionari, tocmai pentru a asigura bunul mers al treburilor în UE. Dar nu e prea mult, ba chiar niţeluş inutil şi contraproductiv? Vom avea, din Portugalia până în ţările baltice, aceleaşi panouri care notează calitatea apei sau interzic scăldatul - asta după ce Parlamentul şi chiar Consiliul studiaseră problema calităţii apelor. Nu ni se spune însă nimic despre măsurile coercitive luate împotriva comunităţilor locale ce nu asigură calitatea apei sau chiar împotriva celor care o poluează. Atingem astfel o limită importantă a „contrucţiei europene", pe care deseori o exploatează euroscepticii şi extrema dreaptă de pretutindeni, intrată din nou în campanie pentru desfiinţarea Uniunii. În multe probleme grave ce privesc spaţiul comun, se rămâne la recomandări şi încurajări, iar legislativul comunitar lasă impresia că se agită ca să se afle în treabă.
Nu există aceleaşi legi care să protejeze solul sau să-i protejeze pe consumatori, nu există şi poate nici nu va exista vreodată acelaşi sistem fiscal, iar în multe domnii statele membre refuză să renunţe la competenţa naţională. Multe directive comunitare au soarta acelor legi naţionale intrate în desuetudine, uitate sau ignorate. Un deputat german se indigna, recent, văzând că europenii au fixat dimensiunile la scaunele de pe tractoarele din UE, dar nu sunt capabili să reacţioneze la revoltele care zdruncină lumea arabă. Cu şaizeci de ani în urmă, bazele pieţei comune, deşi păreau limitate la schimburi comerciale, se puneau cu încredere şi chiar cu entuziasm, prin cedarea unor competenţe naţionale. S-a ajuns acum la uriaşe aparate birocratice, iar legislativul e ca un supercontabil pus să aprobe şi să redistribuie fonduri, spre ţările cu probleme financiare, sau spre noii membrii, care deseori încearcă să deturneze banii. Poate singura metodă eficientă rămâne colaborarea bilaterală la nivel de guverne, cum funcţionează axa Paris-Berlin şi altele. Dar de ce atâta ipocrizie, dacă nu i se atribuie Comisiei o reală putere?
Se încarcă comentariile...
