Sarmaua de solidaritate

Ar trebui organizate pelerinaje când se reuşeşte o privatizare, când se face o autostradă, când vom răzbi cu pachetul de bază, când nu vom rata Schengen-ul. În genunchi vom merge acolo unde s-a reuşit asta, să atingem scaunul pe care a stat cine-a reuşit, să ne facem cruce că s-a reuşit, să ne bucurăm că trece o zi fără declaraţii contradictorii.

Ce mai e de înţeles? Miniştrii spun şi fac lucruri trăznite. Aproape zilnic.

         Solidaritate 1: Sarmaua.Dna. ministru de la Mediu e realeasă şefă la organizaţia de femei a partidului ei şi, firesc, a făcut după aceea o sarma din spirit de de solidaritate, cum spune domnia sa, pentru zecile de mii de …credincioşi veniţi cu gând curat, ca şi al dnei ministru, la moaştele sfintei Parascheva. Sarmaua şi solidaritatea fac mereu casă bună în politica românească. Aşa crede doamna că se traduce din română în româna politicianului cuvântul “sarma”: solidaritate. Dacă l-ar fi tradus corect, ar fi trebuit să se ducă în mulţime şi să se bată pentru sarmaua oferită de primăria ieşeană. Cu toată organizaţia de femei. Dar, de ce nu?, şi cu cea de bărbaţi. Atunci s-ar fi înţeles că domnia sa a înţeles că, în ortodoxie, solidaritatea e să te îmbulzeşti, să te baţi, să crapi până îţi iei sarmaua. Şi să nu te întrebi de ce-ai ajuns în halul ăsta! În secolul XXI. Sperăm cu toţii că doamna a atins racla cu moaşte pentru ca să-i dea Domnul gândul cel bun pentru Roşia Montană. Cred că doamna este ministru la Mediu.

         Solidaritate 2: pachetul de bază. Dl. ministru de la Sănătate ne spune de toate pentru toţi. Întâi că pachetul de bază al serviciilor medicale este gratuit pentru toţi, apoi aflăm recent că nu este gratuit. De fapt, e gratuit şi nu e gratuit. Adică e gratuit când e vorba de cei cu asigurare de sănătate şi nu gratuit pentru cei fără asigurare de sănătate. Pe scurt: e gratuit pentru asiguraţi, nu e gratuit pentru neasiguraţi. Cum ştim, însă, asigurarea moarte n-are adică dacă eşti ne-mort eşti asigurat, dar dacă nu, nu. Dl. ministru ne face să râdem. Aveam nevoie multă de un râs sănătos. Râzi, tu, râzi, Harap Alb, da’ să râzi asigurat, măi, nu aşa, cum ţi-o veni. Dacă râzi neasigurat, o să te ia plânsul. Opinia publică, solidară la nivelul pacienţilor, bolnavilor, suferinzilor nu înţelege de ce dl. ministru nu e şi dânsul solidar cu ei şi ele. Daca domnia sa ar fi pe o listă de aşteptare sau ar avea nevoie urgentă de medicamente, atunci, poate  că ar fi crezut că e solidar cu oamenii aceştia.Cred că domnul este ministru la Sănătate.

         Solidaritate 3: privatizarea. Dna ministru de la Transporturi ne spune, în cazul privatizării CFR Marfă, că s-a făcut totul. Deci dl. Stoica să plătească. Dl. Stoica, care  e cel care cumpără şi trebuie să dea acum primii bani, zice că nu, că guvernul sau ministerul doamnei n-a făcut ce trebuia (adică demersul de prelungire a…, dar şi garanţiile băncilor că…). Doamna zice că  da, ba chiar şi dl. prim-ministru crede că da. S-a făcut ce trebuia. După atâta zgomot, după atâtea declaraţii, să ajungi azi să nu poţi privatiza ceva ca lumea, e de râs. Alt râs. De plâns. (Despre oamenii cfr-ului, ca şi ai Oltchimului, ca şi alţii, nu ni se spune nimic, în semn de solidaritate). Cred că doamna este ministru la Transporturi.

         O privatizare reuşită a unui agent economic important se răsfrânge, prin efecte directe sau indirecte asupra mai multora. E în interesul mai multora, nu a câtorva, ca o privatizare să reuşească, ca un drum naţional să fie construit, asfaltat ca lumea etc. Solidaritatea nu trebuie construită numai ca reacţie, ci şi ca înţelegere  a faptului că dacă eşti (prim)ministru nu înseamnă că eşti alesul lui Dumnezeu, trimisul lui pe pământ. Eşti cineva care ar putea să-i slujească pe ceilalţi.

         Ce-or avea oamenii aceştia? De ce vorbele şi faptele lor arată că sunt departe de ideea de solidaritate. Cred, însă, că sunt solidari între ei. Fac aceleaşi lucruri, se comportă la fel de profesionist. Între timp, mai vedem odată ce e cu gazoductul acela care ba se face, ba nu se face. E de râs? Nu, căci dl.prim-ministru , fiind şi el la Iaşi, precum doamna de la Mediu, a dat o fugă la gazoduct şi ne zice că termenul nu are importanţă, important e că se lucrează! Aşa da, ne-am asigurat. Căci domnia sa ne spune mereu adevărul.

         Ce e trist e că nu reuşim o solidaritate ca lumea. Poate e timpul să-i ajutăm pe miniştri, să nu-i lăsăm singuri acolo, în ministerele lor, să-i înconjurăm cu atenţie, cu competenţă, cu profesionalism, să le ducem cratiţe cu sarmale, periodic, ca să-ntărim solidaritatea lor, să ne asigurăm că sunt asiguraţi ca să nu cumva…, doamne fereşte, să facem ce putem, fiecare după posibilităţi, acolo, ceva. Ar trebui organizate pelerinaje când se reuşeşte o privatizare, când se face o autostradă, când vom răzbi cu pachetul de bază, când nu vom rata Schengen-ul. În genunchi vom merge acolo unde s-a reuşit asta, să atingem scaunul pe care a stat cine-a reuşit, să ne facem cruce că s-a reuşit, să ne bucurăm că trece o zi fără declaraţii contradictorii, fără cutremure, să ne rugăm pentru oamenii aceştia suferinzi care nu se lasă până nu fac din realitatea noastră câmpul pelerinajului la moaştele eşecurilor noastre.

         Frapează, de multe ori, la oamenii care sunt în funcţii de execuţie, atrofierea gândirii solidare, a înţelegerii că, şi atunci când nu ai resurse suficiente, când nu eşti o ţară bogată, poţi, totuşi, construi o cultură a solidarităţii. Comunicarea publică a acestor oameni, a instituţiilor pe care le conduc e în suferinţă: le lipseşte pachetul de bază al comunicării simple, morale, prin care oricine să înţeleagă că ceea ce este făcut e cu gândul la oamenii asiguraţi sau neasiguraţi, la cei care plătesc taxele dar şi la cei care nu pot să le plătească sau au mari dificultăţi în a o face, la oamenii care se gândesc cum să plece din ţară, dar şi la cei pentru care a rămâne în ţară devine vina de a se fi născut aici.

         Exemplele de mai sus sunt alese pentru că sunt de dată recentă. Pot face acelaşi lucru cu exemple din guvernări anterioare. Aici nu e vorba de a cita un partid sau un minister. Tot mai mulţi oameni, bărbaţi şi femei, tineri şi mai puţin tineri, observă cu revoltă, amărăciune, tristeţe că …viitorul se amână. Nu cred că asta e din cauza unui singur om, a unui partid sau unui ghinion. Cum ştim e din cauza unui limbaj şi mod de gândire care, întoarse pe dos, seamănă cu ce trăiam înainte de 1989, adică cu incapacitatea de a îndrăzni să vezi că schimbarea mediului politic stă şi în puterea fiecăruia.

         Atunci când nu vom mai trece pe lângă omul acela căzut la pământ şi nu vom încerca să îl ridicăm, cinstea, morala, sărăcia sau bogăţia noastră vor rămâne acolo, jos. Lângă sarmalele solidarităţii noastre.