Să-l împuşcăm pe Mel Brooks pentru că l-a parodiat pe Iisus!

Atentat terorist la publicaţia satirică „Charlie Hebdo”, din Paris    FOTO AP

Astăzi am citit pe internet şi am auzit la TV, la radio sau aiurea mai multe opinii legate de atacul terorist de ieri de la redacţia publicaţiei „Charlie Hebdo”  din Paris. Unele dintre ele cel puţin surprinzătoare.

De exemplu, cineva explică faptul că de-a lungul timpului creştinii au făcut nenumărate crime în numele religiei lor, al iubirii şi al adevărului. Adevărat. Nu e cazul să ne cosmetizăm propria grădină. Dar nu poţi justifica o crimă prin alta. Cu atât mai mult cu cât nu au nici măcar legătură între ele. Argumentul „toată lumea fură, eu de ce să nu o fac?” nu este unul valabil. „Şi alţii oricum fură mai mult decât mine”; fiecare răspunde pentru faptele lui, nu pentru ale altora.

Altcineva ne pune în vedere că libertatea de exprimare trebuie să aibă anumite limitări. Bunăoară, nu trebuie să se ia în râs simbolurile sacre, religioase, ale altora.

E discutabil dar, în principiu, sunt de acord că orice drept trebuie să aibă şi limite. Cu toate că a trata cu umor un subiect, oricare ar fi el, nu înseamnă dispreţ sau desconsiderare.

Se poate comenta până unde poţi merge cu asta, dacă glumele erau bune sau doar jignitoare, care sunt limitele libertăţii de exprimare etc. De acord din nou. Dar una-i una şi alta-i alta. Nu asta este problema în discuţie. Vorbim despre nişte oameni care au intrat în redacţia unui ziar şi, cu mitralierele, au omorât doisprezece oameni şi au rănit alţi douăzeci.

Unu: reprezintă nişte caricaturi un motiv suficient?

Şi doi: reprezintă mitraliera o rezolvare? Nici măcar simţul proporţionalităţii nu pare satisfăcut. Sunt convins că ne putem gândi la alt tip de sancţiune.

Cineva face o comparaţie subtilă cu adolescenţii americani frustraţi care deschid focul în şcoli şi susţine că în aceste cazuri reacţia opiniei publice nu este la fel de virulentă. Aşa, şi? Mai pe şleau spus, ce-are s… cu prefectura?

În 2005 am lucrat la un caz de triplu asasinat. O tânără femeie din Giuleşti s-a despărţit la un moment dat de soţul ei. A plecat în Elveţia la muncă. Ceva legat de baruri şi de dansuri. A început o relaţie cu un elveţian de origine italiană. Relaţia a durat ceva vreme, aproximativ doi ani; părea aproape serioasă. Până la un moment dat când femeia s-a întors în România la fostul soţ.

După ce au vorbit de câteva ori la telefon, elveţianul părăsit s-a urcat în maşină şi pornit spre România. Cu un pistol Glock încărcat. S-a cazat la un hotel de lux din Bucureşti. A doua zi s-a dus la locuinţa fostei iubite. Nu s-a ferit de lumina zilei, de vecini, de martori. A intrat în curte, în casă, a împuşcat-o pe femeie, pe soţul şi pe mama ei. În ea opt gloanţe, în el şase, în mamă unul, în cap. Primii doi au murit pe loc, a treia la scurt timp, la spital. Totul s-a petrecut în faţa fetiţei în vârstă de patru ani a femeii. Elveţianul a fugit şi a fost prins a doua zi în Serbia.

După câteva nopţi nedormite, două zile de cercetare la faţa locului şi alte câteva de alergătură, replica unui coleg ne-a izbit în moalele capului: „Da, mă, dar şi ea era curvă!” Am reluat în minte: triplu asasinat, mama, tatăl, bunica, împuşcaţi în faţa fetiţei de patru ani, întregul încărcător al pistolului, 15 gloanţe, descărcat în plin, niciunul nu a ratat ţinta. Şi, sincer, nu-mi trecuse prin cap vreo justificare. Acum aveam şi o explicaţie. Cineva se gândise că ucigaşul a avut, totuşi, un motiv. Şi încă unul bun, profund omenesc. Aşa cum s-a reţinut la un moment dat, pentru a justifica refuzul iniţial al condamnării la detenţiunea pe viaţă, argumentul că autorul era la prima abatere, având până atunci o conduită bună în societate.

La fel ca în cazul Parisului, chiar dacă la altă scară. Omul se simţise cumva batjocorit şi nedreptăţit.

Nu pot să nu observ că discuţiile şi argumentele alunecă pe o pistă falsă, aparent filosofică. Părem să nu observăm un lucru banal. Şi, aş spune, evident. Faptul că un astfel de omor nu este decât un omor oribil comis de nişte cretini. Şi că nu poate avea vreo justificare. Indiferent care ar fi aşa-zisul motiv.

În 1981 regizorul Mel Brooks a făcut filmul Istoria lumii în care, printre altele, parodiază scene din Noul Testament cu Iisus şi apostolii. E de mirare că până acum – sunt totuşi aproape 34 de ani! – nici un grup de cetăţeni evlavioşi nu s-au hotărât să-l întâmpine, pe covorul roşu, cu o mitralieră.

Cred că una dintre problemele fundamentale ale fundamentaliştilor, ale fanaticilor, este absenţa totală a simţului umorului.