România feerică a prostului gust

În România kitschul urban a devenit obligatoriu de îndată ce îşi fac apariţia miliardele de ornamente de Crăciun care deformează spaţiul public. Oraşele noastre sunt invadate de prost gust, decoraţiuni penibile sunt pretutindeni şi o atmosferă de iarmaroc ieftin ne cuprinde. În condiţiile în care zeci de milioane de euro sunt arse degeaba în beculeţele de pe străzi, feeria publică ascunde faţa întunecată a urbanităţii degradate de la noi.

M-am îngrozit când peste piaţa centrală a Clujului s-a aşternut o umbrelă de luminiţe, care acoperă ruinele Forului roman şi aruncă în derizoriu complexul statuar al regelui Matia. Faptul că modelul decorativ adus la Cluj este unul deja „standardizat”, am văzut că Sibiul şi acum Zalăul au utilizat acelaşi tip de copertină de ghirlande luminoase pentru a acoperi un spaţiu public, nu face mai puţin kitschos noul aspect al pieţei medievale. În fond prostul gust derivă din maimuţăreala fără sens a altora. Dorind să imite în mod jalnic celebrul glob din Times Square, edilii noştri au cocoţat în vârful unui stâlp de metal de peste 20 de metri o „bilă de luminiţe”, care nici măcar nu baleiază. Îngrămădite într-un spaţiu şi aşa destul de mic stau brazi, luminiţe, stâlpi de oţel, scene de spectacol şi căsuţe de lemn. Acelaşi lucru este valabil pentru cealaltă piaţă importantă a oraşului, unde tronează Avram Iancu şi tulnicăresele lui culturiste. Şi aici luminiţele albastre şi albe acoperă tot ce poate fi acoperit, într-o devălmăşie de becuri şi leduri, podoabe lipite de noimă, lipite fără gust pe elemente de arhitectură, arbori şi stâlpi.

De fapt toate oraşele şi comunele din România sunt în captivitatea acestui spirit al Crăciunului de tip kitsch. Kitschul meschin al unor politicieni mediocri, care au transformat moaptea spaţiul urban al orăşelelor româneşti într-un fel de feerie de luminiţe, în care cetăţenii rămaşi gură-cască în faţa exploziei de prost gust par să uite că mare parte din străzile comunităţilor în care trăiesc nu au iluminat public, este dezgustător. Kitschul urban care năclăieşte spaţiile publice de la noi este, în fond, un mijloc de a deghiza urâţenia citadină.

În România prostului-gust se pun claie peste grămadă lucruri care nu ar trebui să fie asociate, iar transformarea spaţiului urban într-o zonă de bâlci în care senzaţia de talcioc ieftin e copleşitoare face parte integrantă din recursul la imaginarul nostru primitiv. E cu totul nepotrivită alăturarea vestigiilor istorice cu târgoveţii de iarmaroc şi dezmăţul de ghirlande diforme cu arhitectura medievală.

Iar când „magia” luminiţelor şi prostul gust se întâlnesc în centrul oraşelor, atunci rezultă un efect grotesc garantat. De unde vine kitschul, de fapt? Din combinarea fără noimă a unor elemente care nu au ce să caute în acelaşi loc, din amestecul de talmeş-balmeş în care suntem obligaţi să trăim. Pentru că abundenţa ornamentelor dezgustătoare constituie şi un decor dizgraţios în care o avalanşă de alte kitschuri pot să îşi facă loc. Aceasta pentru că, tot în „spiritul Crăciunului”, orăşelele noastre sunt copleşite de eternele nimicuri care se vând la veşnicele tarabe mai mult sau mai puţin decrepite. Din kitchul urban al „Sărbătorilor” nu lipsesc cârnaţii şi micii, vinul semi-încălzit şi alunele prăjite, ori îmbulzeala de la concertele gratuite cu formaţii cvasi anonime. Melanjul dintre cacofonia kitschoasă vizuală şi stridenţa sonoră din centrul oraşelor noastre e dezgustătoare. Ca de obicei, e nelipsit folclorul grosier, cu colinde mai mult sau mai puţin autentice şi cu diverşi rapsozi rebegiţi, ale căror icnete se amestecă fără sens cu muzica dată la maxim în difuzoarele de la patinoarul de alături şi din boxele vânzătorilor ambulanţi. Ritualul kitschului public va aduce, a nu ştiu câta oară, bombardamente de penibil public, atât din difuzoarele autorităţilor locale cât şi din incintele barurilor şi restaurantelor flămânde de consumatori.

Poate că, dacă suntem bombardaţi până la îngreţoşare cu aceleaşi cântece insipide, suntem mai uşor momiţi de aceiaşi „meşteşugari populari” care apar de Paşte şi de alte sărbători mai mult sau mai puţin importante. La toate produsele populare (made in China) care năpădesc centrul a nu ştiu câta oară, vânzarea aceloraşi brizbrizuri oribile, se punerea în scenă a unor episoade pseudo-religioase. Fantezia îngustă a micilor primari, care ocupă spaţiul public cu artefacte jenante, duce la apariţia unor secvenţe la limita dintre prostie şi penibil, dar care se repetă an de an. Din această categorie este ieslea cu paie şi cu miei reali, care pasc printre nişte statuete de plastic care ar trebui să reprezinte Sfânta Familie, dar care nu sunt decât nişte manechine îmbrăcate cu false haine dintr-o Palestină a anului I la fel de iluzorie.

Nu e de mirare că oraşele încep să semene tot mai mult cu cei mai lipsiţi de eleganţă cetăţeni ai lor, care poartă blănuri artificiale şi ghete de muşama, asezonate cu bijuterii de tinichea şi accesorii second-hand. Problema este că în spatele acestui tip de acţiune lipsită de calitate stă o percepţie inacceptabilă a administraţiilor locale de la noi. Primarii, care îşi tratează concetăţenii ca pe nişte copii uşor de prostit, ca pe nişte creaturi infantile şi iraţionale pentru care cel mai important este „luatul ochilor”, care risipesc sute de mii de euro pentru „iluminatul festiv” dorind să hipnotizeze muţimile cu miile de beculeţe inutile, nu sunt doar falimentari la capitolul simţ estetic.

Ei cred că cetăţenii care stau cu ochii căscaţi spre luminiţe nu vor mai vedea murdăria de pe străzi şi nici dezastrul de pe trotuare. Miile de gură cască ce admiră împopoţonarea străzilor ar trebui să vadă dezastrul public. Este inacceptabil să facem cheltuieli care ajung, în cazul Clujului – conform bugetului municipal - la jumătate de milion de euro. Cheltuielile pentru „feeria” aceasta ajung să fie o sarabandă a arderii banilor degeaba. Dacă înmulţim cu numărul comunităţilor locale, al tuturor orăşelelor şi cătunelor din România unde primarii bagă bani în luminiţe colorate, dacă estimăm consumul de curent electric, ajungem la zeci de milioane de euro. Faptul că cetăţenilor li se promite o fantasmă, impregnarea cu spiritul Crăciunului, nu face risipa mai puţin sfidătoare.

În fond ce este „spiritul Crăciunului”? În niciun caz nu este cheltuiala fără minte, pentru nimicuri, în condiţiile în care discrepanţele sociale de la noi sunt tot mai mari. Dacă milioanele de euro ar fi cheltuite pentru asigurarea unei mese calde, în fiecare zi pe toată perioada sărbătorilor de iarnă, pentru cetăţenii defavorizaţi, atunci nu ar fi mai bine? Dacă îl locul spectacolului dezgustător şi a amalgamului de activităţi ar fi gândite acţiuni pentru bătrânii care sunt singuri sau orfanii fără speranţă, nu am fi mai aproape de spiritul Crăciunilor.

Şi poate că ar trebui ca aceste acţiuni publice să fie gestionate de întreaga comunitate, tot după modelul oraşului New York, care pare să fi devenit un fel de model al kitschului mioritic. Cred că autorităţile locale ar trebui să descentralizeze organizarea tuturor evenimentelor publice, să constituie o asociaţie non-guvernamentală, care să includă nu doar birocraţii din primării şi specialiştii în cheltuirea banului public, ci şi reprezentanţii şcolilor de artă sau ai altor instituţii specializate în design urban. Poate atunci oraşele noastre nu ar mai arăta ca nişte brazi împopoţonaţi de o familie de nouveau riche, iar spaţiile publice nu ar mai fi bâlciuri care consumă curent electric suficient cât să asigure traiul unor întregi comune lipsite de electricitate. Sau, ca să îl parafrazăm pe Lenin, în România de azi electriciate plus prost gust este egal cu kitsch urban.