România ca un arhipelag
0O evoluţie fericită este aceea că am început să învăţăm că nu există mai multe feluri de români, diferenţiaţi după consumul sau nu al salamului cu soia.
Una dintre cele mai plăcute impresii pe care le-am avut pe 15 ianuarie, la Botoşani, a fost aceea că lumea noastră literară începe să-şi dea seama de unitatea sa, dincolo de diversitatea rezidenţelor adoptate de scriitorii de limba română. Dacă acum câţiva ani, când Premiul Naţional de Poezie a fost acordat poetei Gabriela Melinescu, am auzit şi am citit diverse opinii privind adecvarea/ inadecvarea premierii unui scriitor „care n-a mâncat salam cu soia", nu am mai auzit asemenea discuţii anul trecut, când a fost laureat Dorin Tudoran, trăitor la Washington, nici anul acesta, când premiul a fost atribuit parizianului Dinu Flămând. Aş putea spune că mentalul public românesc, cel puţin în anumite sfere ale sale, a luat-o pe calea cea bună.
Impresia mea n-ar valora mare lucru, dacă nu s-ar fi verificat o săptămână mai târziu, şi nu în ţară, ci în Germania, unde am luat parte la mai multe activităţi organizate de românii din zona Dortmund - Düsseldorf - Köln, deci cumva de partea cealaltă a „baricadei". În zilele petrecute printre ei, n-am avut nicio clipă senzaţia că ei s-ar socoti altfel de români, nici eu n-am crezut despre ei aşa ceva. Sâmbătă, la o întâlnire cultural-gastronomică a elitei intelectuale din zonă, de la Zülpich, organizată de dl Ion Marcea, şeful clinicii de psihiatrie de la marele spital din localitate, m-am simţit atât de bine, atât de „acasă" - în sensul bun al cuvântului! -, încât, în locul recitalului programat, am preferat să recit o singură poezie, dar să le mărturisesc ceea ce simţisem de-a lungul zilei - faptul că începusem să înţeleg mai bine că nu există decât o singură mare comunitate românească, distribuită, ca într-un arhipelag, în insula-mamă şi o mulţime de insule şi insuliţe împrăştiate pe întreg mapamondul.
De altfel, impresia avea să devină încă şi mai puternică a doua zi, la Köln, la conferinţa-dezbatere organizată de Centrul Cultural Româno-German, condus de fostul meu concitadin Alexandru Timoschenko, în cadrul căreia, împreună cu psihoterapeutul, stabilit în zonă de aproape trei decenii, am încercat să descifrăm cum ar putea fi posibilă prelucrarea trecutului comunist, astfel încât să ne putem vindeca de traumele şi fantasmele de tot felul provocate de moştenirea acestuia. Nu ştiu cât de bine ne-am fi descurcat noi, dacă n-ar fi fost intervenţiile pertinente ale publicului, întrebările inteligente şi avizate ale acestuia. De multă vreme n-am mai avut parte de un public atât de bun, fie în ţară, fie altundeva. Şi mai este constatarea reconfortantă că amândouă părţile au/am înţeles mai bine decât în urmă cu două decenii, ori chiar cu unul singur, că nimeni nu ştie totul, că amândouă „părţile" au ce oferi una celeilalte. De pildă, noi am putea învăţa foarte bine de la ei că patriotismul nu e o chestiune legată de cuvinte, oricât de frumoase, ci de fapte, oricât de umile, dar care împing lucrurile înainte.
Întâlnirile cu românii din Valea Rhinului m-au reconfortat. Revin acasă cu concluzia destul de stabilă că am început să ne dăm seama că există o singură comunitate a românilor universal răspândiţi de vremuri şi împrejurări, o singură cultură română, o singură literatură, indiferent de statutul teritorial şi adresa de stare civilă a celor care le produc. Cât priveşte calitatea prestaţiilor mele şi calitatea de ansamblu a evenimentelor la care am participat, nu pot să formulez eu judecăţi finale. Din fericire, o echipă a TVR Internaţional, compusă din Mihaela Crăciun şi Viorel Sergovici, a filmat totul, a luat interviuri şi declaraţii de la participanţii români, germani şi româno-germani! Emisiunile ce vor urma vor depune mărturie nu atât despre performanţele mele, ci despre vrednicia unor români împliniţi într-o lume în care adevărata împlinire nu e un lucru uşor.