Respect, România!

Ceva se rupe în România. Undeva, în noi, se schimbă ceva. Ceva esenţial. Să-ţi ceri dreptatea în stradă poate că nu e cel mai civilizat lucru. E, totuşi, unul democratic. Dar, parcă, nu eram aşa. Nici acum un an, nici acum doi, nici acum mulţi.

O amorţire generală se instalase în minţile noastre. În sufletele noastre. Şi, parcă, nu ne mai păsa de nimic. Nici de viaţa noastră, nici de viaţa copiilor noştri, nici de viaţa ţării ăstea trântită la pământ şi sugrumată de tot felul de grupări vopsite mereu în nume de partide. Tot ce conta era acum, era aici. Nimic din viitor. Nici urmă de vis părea să nu ne mai străbată minţile înţepenite între o bucată de pâine, o bucată de pensie sau o bucată de rată. Eram bolnavi. Un popor plin de zombie, care rânjeau la un viitor pictat mereu în verbe la trecut. Visam aiurea. Visam la lucruri îngropate. „Pe vremuri” devenise singurul viitor pe care-l mai vedeam.

Ceva se rupe în România. Să ieşi în stradă, săptămână de săptămână, pentru patru munţi, e parte dintr-un vis. Dintr-unul al schimbării ăsteia esenţiale. Şi, poate, acei patru munţi or fi pentru unii un sac de necunoaştere, sau un sac de manipulare, sau un sac de şpăgi, sau un sac de interese. Dar nu e pentru toţi. Şi dacă măcar unul din zecile de mii cu „Uniţi, salvăm!” se schimbă până la capăt, visează până la capăt, speră până la capăt, luptă până la capăt, se leapădă de trecut până la capăt, atunci facem şi pasul către un viitor. Şi poate, măcar de data asta, e chiar acela pe care să ni-l scriem de unii singuri.

Ceva se rupe în România. Să ieşi în stradă tu, ţăranul ăla din Pungeşti, ţăranul ăla mereu blamat, mereu ironizat, că „doar îi de la Vaslui”, e parte din schimbare. Şi, da, unii or fi cu minţile spălate, şi-or fi şi muritori de foame, şi-or fi şi prea creduli, şi-or fi cum om vrea. Dar n-or fi toţi aşa. Şi trebuie să fii prost să îţi imaginezi că toţi acei ţărani sunt mânaţi pe uliţă de vreun politician corupt, sau de vreun popă habotnic, sau de vreun jurnalist-interlop, sau de vreo sticlă cu vin ori o bucată de pâine. Şi trebuie să fii prost să nu-ţi aduci aminte că ţăranul acela are înfiptă-n suflet bucata de pământ din vremuri în care viaţa lui era tot una cu ţărâna.

Ceva se rupe în România. Să ieşi în stradă pentru un poliţist părea, până acum, doar continuarea vreunei scene de-a lui Nicolaescu. Dar Comisarul Moldovan a murit demult. Acum, cerem respect în stradă, acum uităm de noi, măcar câteva clipe, şi scriem un rând pe o petiţie, sau pe un perete de Facebook, sau pe un blog ştiut de nimeni, cerându-ne comisarul înapoi. Cerând celor de sus să ni se dea răspunsuri. Şi nici nu mai contează că Traian Berbeceanu e vinovat sau nu. Oricum, n-am şti acum. Şi nici nu mai contează că unul, sau doi, sau trei sau o mie din toţi acei români care îi cer eliberarea fac jocuri de manipulare. Contează că sunt şi dintr-aceia care vor să afle până la capăt un adevăr. De ce a fost închis? Şi trebuie să fii prost sau înţepenit complet în scenarii à la Iliescu ca să nu crezi măcar o vorbă din amintirea unui om pentru care comisarul era omul care l-a alungat din bar şi l-a trimis la şcoala. Din amintirea unui om pentru comisarul era supranumit „Vine Berbeceanu, mă! Ne rupe picioarele!”.

Ceva se rupe în România. Intrasem în mocirlă. Vieţile ni se rulau prin faţa ochilor, smulse, parcă, din sufletele noastre şi terfelite în scenarii groteşti, lipite de ecranele realităţilor şi antenelor. Iar noi rânjeam. Şi dacă măcar unul dintre noi se schimbă acum, se schimbă aici, pot spune, în sfârşit, ceva ce am visat: Respect, România!