Reorganizarea administrativă a României. De la soluţie salvatoare la abandon total

În ultimii ani s-a discutat intens în spaţiul public despre beneficiile pe care regionalizarea şi descentralizarea le-ar putea genera în raport cu accelerarea ritmului de dezvoltare al României şi corectarea disparităţilor economice si sociale mult prea severe dintre diversele regiuni.

S-a afirmat în acest sens, pornind inclusiv de la experienţa altor state, că o creştere a importanţei decizionale a autorităţilor locale în detrimentul celor centrale va conduce la debirocratizare, eficientizând totodată serviciile publice şi accelerând absorbţia fondurilor europene.

Exemplul Poloniei este avansat adesea de partizanii regionalizării. Până în 1989, Polonia avea o organizare relativ similară cu cea a României, având 49 de unităţi administrative similare judeţelor. După adoptarea unei noi Constituţii în 1997, Polonia a iniţiat o reformă administrativă pe principiile auto-guvernării şi descentralizării care a intrat în vigoare începând cu 1999. Astfel, ţara a fost împărţită teritorial după un alt model ce a implicat trei niveluri: comuna, districtul şi voievodatul. Conform diviziunii administrative poloneze, comunele şi districtele reprezintă unităţi de guvernare locală, iar voievodatele sunt responsabile de executarea politicii regionale şi au dreptul de auto-guvernare în acest domeniu. Astfel, cele 16 voievodate au un parlament regional şi un consiliu executiv condus de un preşedinte.

Mulţi analişti au explicat succesul Poloniei în materie de absorbţie a fondurilor europene prin prisma eficienţei organizării administrative, un merit substanţial în acest sens avându-l regiunile. Polonia a atras mai mulţi bani europeni şi ca urmare a transferului atribuţiilor privind contractarea şi administrarea programelor finanţate de la bugetul comunitar dinspre administraţia centrală către autorităţile regionale. Dacă în perioada de finanţare 2004-2006, regiunile au avut un control limitat privind gestiunea fondurilor, pentru exerciţiul financiar 2007-2013 voievodatele au primit din partea autorităţii centrale gestiunea a 25% din banii alocaţi Poloniei şi dreptul de a dialoga direct cu Comisia Europeană. Ca urmare a acestei decizii, absorbţia banilor de la UE a crescut de la 68%, cât s-a înregistrat în perioada 2004-2006, la 83%, la finalul anului 2014, pentru exerciţiul bugetar 2007-2013.

Exemplul polonez poate fi considerat unul de succes mai ales că el a creat şi premisele necesare pentru reducerea decalajelor de dezvoltare dintre diversele regiuni. Însă, el nu poate fi transplantat pur şi simplu în realitatea românească, fie şi numai pentru faptul că modelul polonez ar veni într-o bună măsură în contradicţie cu principiile constituţionale româneşti, implicând şi un anume nivel de descentralizare de ordin politic.

Pe de altă parte, deşi a jucat un rol important, regionalizarea nu este singura cauză responsabilă pentru succesul înregistrat de Polonia în absorbţia banilor de la UE şi accelerarea dezvoltării diverselor regiuni. Dincolo de acest proces trebuie luaţi în considerare şi o serie de alţi factori, precum voinţa politică, asigurarea unui cadru eficient de guvernare multi-nivel, sau eliminarea riscurilor de politizare a serviciilor publice. Altfel spus, ceea ce ar trebui să reţinem din exemplul Poloniei este că regionalizarea şi descentralizarea nu sunt, prin ele însele, medicamente miraculoase.

Orice încercare de a creşte nivelul de descentralizare al statului român ar trebui să ţină seama de trăsăturile specifice României şi să se asigure că, din dorinţa de a stimula un anume tip de echilibru, nu va genera alte dezechilibre. S-a discutat în acest sens îndelung despre riscul de a creşte în mod excesiv influenţa şi puterea preşedinţilor de consilii judeţene, respectiv despre rolul reglator pe care îl va juca în ultimă instanţă votul popular în raport cu eventualele abuzuri.

Apoi, revenind la absorbţia fondurilor europene de către România, nu trebuie uitat că nivelul relativ scăzut s-a datorat atât capacităţii administrative defectuoase, cât şi corupţiei şi birocratizării excesive a sistemului de gestiune. Aşadar, pentru a stimula cu adevărat o creştere a gradului de accesare al banilor europeni, descentralizarea ar trebui făcută la pachet cu măsuri care să corecteze aceste neajunsuri.

În sfârşit, vizavi de forma pe care o va îmbrăca în final reforma administrativă, dacă o va îmbrăca, o condiţie esenţială este ca aceasta să fie rezultatul unei dezbateri cât mai largi şi mai profunde. Altminteri, riscăm să avem o reacţie de respingere la nivelul opiniei publice, ceea ce i-ar anula din start şansele de reuşită. Sunt edificatoare în acest sens rezultatele unui sondaj efectuat de către INSCOP Reaseach în ianuarie 2014, când, dincolo de faptul că doar 36,2% dintre români erau de acord cu introducerea regiunilor în noua Constituţie, nu mai puţin de 17,8% dintre cei chestionaţi evitau să răspundă. Aceste date semnalau reticenţa, dar mai ales lipsa de informare a unei bune părţi a cetăţenilor români cu privire la proiectul de reformă administrativă, despre care, altminteri, se discutase intens în spaţiul public, însă mai ales dintr-o prea strâmtă şi neconvingătoare perspectivă politicianistă.

Reorganizarea administrativă este cu adevărat o necesitate pentru modernizarea acestei ţări, fie şi numai pentru faptul că formula actuală este în mare parte expresia statului centralizat de tip comunist, căruia România i-a întors spatele din punct de vedere politic încă din 1989. Din acest punct de vedere, o mai bună adecvare administrativă a statului ar putea ajuta inclusiv la consolidarea democraţiei româneşti, furnizând totodată un instrument cu o forţă potenţială semnificativă pentru turarea motoarelor de dezvoltare socială şi economică. Cât din acest potenţial va fi însă efectiv atins, va depinde atât de eficacitatea formulei de reorganizare administrativă propusă în final, cât mai ales de voinţa politică a celor care o vor implementa. Spunem mai ales, pentru că în acest moment, reorganizarea administrativă pare un subiect politic abandonat sau, în orice caz, total absent de pe agenta publică, cu consecinţe grave pe termen mediu în ceea ce priveşte modernizarea statului, apropierea sa de nevoile sociale/economice ale cetăţenilor şi consolidarea legitimităţii sale pe termen lung.