Regele și regina au trecut pe lângă masa mea. O lecție despre firesc

Pe 21 iulie, de Ziua Națională a Belgiei, m-am aflat la Bruxelles. Ziua fusese plină. Dosare de pregătit pentru sesiunea de toamnă, întâlniri în Parlament, decizii de luat... Spre seară, după o zi de muncă, m-am așezat la o terasă.

FOTO Getty Images

Și atunci s-a întâmplat ceva frumos, ceva care merită, cred eu, împărtășit.

La doar câțiva metri de masa mea, a trecut Familia Regală a Belgiei. Mașina mergea încet, iar geamurile erau coborâte. Pe partea mea, regina saluta oamenii. Zâmbea. Oamenii răspundeau. Nu era nimic teatral în acel moment. Nici ceva rigid, sau ostentativ. Era o formă de eleganță firească, aproape liniștită.

Mi-am spus atunci, și i-am scris și soției, că sunt un norocos. Am avut onoarea să îi văd.

Nu. Nu scriu aceste rânduri ca o pledoarie pentru monarhie. România este republică, iar organizarea noastră constituțională trebuie respectată și protejată. Scriu însă despre ceva ce trece dincolo de forma de guvernare. Nevoia unei națiuni de a avea simboluri care nu dezbină, nu agită, nu cer voturi, nu intră în campanie și nu coboară în noroiul, inevitabil, se pare, al fiecărei dispute politice.

Într-o lume grăbită, nervoasă și obosită de conflict, asemenea momente au, pentru mine, o valoare rară. Vezi o instituție veche de când lumea trecând printre oameni cu geamul coborât. Vezi un salut și o țară care, măcar pentru câteva clipe, se adună în jurul unui simbol comun.

Belgia este o țară complicată. Are limbi diferite, regiuni diferite, tensiuni politice, identități puternice și o viață politică deloc simplă. Și totuși, de Ziua Națională, ceva, sau cineva, ține locul acela comun, îl personifică. Ceva sau cineva spune că dincolo de partide, guverne, majorități și crize există o continuitate.

Această continuitate m-a impresionat.

Poate pentru că în politică vedem prea des cât de repede se consumă lucrurile. Un guvern vine, altul pleacă. O majoritate se face, alta se rupe. Un scandal acoperă alt scandal. O declarație împinge în uitare declarația de ieri. Totul pare provizoriu, zgomotos și imediat.

Dar o țară are nevoie și de lucruri care rămân, de instituții respectate și respectabile, de semne de unitate pe care cetățenii să le recunoască fără să fie obligați să aleagă o tabără sau alta.

Asta am văzut eu, pentru câteva secunde, la Bruxelles.

Nu am văzut doar o mașină oficială. Am văzut o formă de respect. Regina care saluta trecătorii, cu geamul coborât, nu făcea un gest mare. Dar uneori tocmai gesturile mici spun cel mai mult despre felul în care o instituție se raportează la oameni.

Demnitatea publică nu înseamnă distanță, aș spune eu. Înseamnă măsură. Înseamnă să reprezinți ceva mai mare decât propria persoană și să înțelegi că oamenii nu au nevoie doar de decizii, ci și de încredere, de sentimentul că statul, în formele lui cele mai înalte, nu îi privește de sus.

Aici cred că avem cu toții ceva de învățat.

Nu forma monarhică este lecția pentru România. Lecția este eleganța instituțională, continuitatea și respectul. Lecția este ideea că o națiune matură își construiește punți peste diferențele politice.

În România, avem propriile noastre simboluri. Drapelul, Ziua Națională, memoria celor care au făcut Independența, Unirea, Revoluția. Avem instituții republicane care trebuie întărite prin seriozitate, nu slăbite prin scandal sau lipsă de seriozitate, sau indolență!... Iar aceste simboluri trebuie să fie respectate cu adevărat, de noi toți, în fiecare zi! Prin tot ceea ce facem.

Pentru că o țară nu trăiește numai din economie și bugete. Ea trăiește și din încredere, din felul în care oamenii se simt într-adevăr parte dintr-o poveste comună. Din sentimentul că există ceva deasupra certurilor zilnice, ceva care nu se schimbă după fiecare sondaj și după fiecare ciclu electoral.

M-am ridicat de la acea masă cu o impresie greu de explicat în cuvinte multe. A fost un moment scurt. O mașină, geamuri coborâte, un salut și zâmbete.

Dar uneori câteva secunde îți arată mai mult decât un discurs lung.

Mie mi-au arătat că eleganța în viața publică mai există și că simbolurile pot uni fără să strige sau să se bată cu cărămida în piept. Că respectul dintre instituții și oameni se construiește și prin gesturi simple.

Iar o țară care știe să își salute cetățenii cu firesc și demnitate, este o țară care își amintește că puterea, oricât de înaltă ar fi, există pentru oameni.