Recucerirea Crimeii: o operațiune realizabilă pentru Ucraina

În perioada acordurilor Minsk, percepția generală a lumii occidentale era că Crimeea este definitiv pierdută. Chiar dacă a fost aplicată doctrina ambiguității și a nerecunoașterii cuceririlor prin forță ale Rusiei, chiar și în varianta hibridă a omuleților verzi, conștiința cvasi-majorității liderilor politici europeni și de peste ocean era că Rusia este definitiv și deplin înșurubată în perspectiva deținerii fără titlu, dar și fără contestare posibilă, a Crimeii. Lansarea războiului de agresiune pe scară largă a Rusiei în Ucraina și evoluțiile din anul 2023 au arătat că Crimeea nu este pierdută, că e o țintă fezabilă, realizabilă pentru Ucraina, tot astfel cum, dacă nord-vestul Mării Negre nu a intrat pe deplin sub control ucrainean, Kievul poate contesta cu succes dominația Rusiei în zonă și poate amenința în orice moment orice capabilitate din regiune.

Foto Shutterstock

Ideologia putinistă flexibilă, cu gânduri de mărire și încremenirea lui Putin în jilțul de președinte

Anexarea Crimeii în 2014 și agresiunea militară rusă din regiunile de Est ale Ucrainei au avut cele mai bizare și mai neverosimile explicații, în ochii Rusiei. Între timp, putinismul, ideologia regimului Putin, din tușeele lui Vladislav Surkov, fosta eminență cenușie a Kremlinului, s-a transformat dramatic. Deși Constituția Rusiei spune, încă de la fondarea Federației Ruse independente a lui Elțîn din 1991, că nu este acceptabilă nici o ideologie de stat – cu referire directă la sistemul unipartidist comunist, din perioada sovietică - ideea ideologiei de stat putiniste a fost centrul gândirii și explicării dorinței de mărire și nivelului de ambiție nemăsurat al Rusiei lui Putin.

Mai întâi a fost vorba despre sindromul post- imperial - sovietic, țarist, naționalist rus multietnic (oricât de fantasmagoric și ilogic ar fi sunat termenul). Nevoia de Imperiu a Rusiei și al rușilor era esența, iar pentru asta, Rusia fără Ucraina nu există. E adevărat că, în 2014, anexarea Crimeii a avut la bază tirada istoricistă a nevoii de a menține leagănul nașterii națiunii ruse, un fel de explicație furată de la războiul din 1999 din Kosovo unde menținerea Kosovopolie însemna păstrarea leagănului nașterii națiunii sârbe a lui Miloșevici.

Dar la nici un an, o explicație pragmatică și de esență militară a fost dată într-un celebru interviu de către Putin, și care viza rivalitatea cu NATO: cum să lăsăm baza noastră de submarine de la Sevastopol(cu care dominăm Marea Neagră – n.n.) să cadă în mâinile NATO! De aici a început să se plămădească ideea anti- NATO, dar și explicația pierderii Crimeii pentru că Ucraina nu dorea să prelungească cu 25 de ani închirierea bazei de la Sevastopol Rusiei și dorea intrarea în UE – după euro-maidan, prima și singura revoluție în care 101 oameni au murit pentru culorile și valorile europene, la 21 noiembrie 2013, și în NATO - aspirație nepronunțată, neasumată și nesusținută public la anexarea Crimeii.

Putinismul și-a dovedit și mai departe flexibilitatea, a se citi relativitatea și lipsa de referențial real: a devenit brusc bătălia pentru spațiul vital și distanța de tragere până la teritoriul rus, care însemnau ocuparea celor 150-200 km de jur împrejurul granițelor estice ale Ucrainei cu Rusia, dar și în jurul Crimeii. Desigur, nimic nu explică lipsa aceluiași tratament la celelalte granițe ale Rusiei cu Ucraina din Nord, sau la granițele “statului comun”, a Belarusului cu aceeași Ucraină. Susținerea a căzut și ea, iar brusc bătălia a fost dată cu Occidentul decadent și Rusia a îmbrățișat asumarea apărării valorilor conservatoare, tradiționale ale omenirii – deși nu le ataca nimeni și erau apărate în egală măsură și la Washington, și la Londra, și la Paris sau Berlin și Stockholm de anumite partide creștin democrate sau tradiționaliste și conservatoare, neavând nevoie de Rusia lui Putin pentru asta.

Naționalismul velicorus și panortodox a fost valorificat pentru a acoperi valori tradiționale spirituale și morale ruse, de această dată, patriotismul și nevoia Rusiei de a-și afirma un rol mesianic, dar și fără frontiere, prin asumarea că este o civilizație distinctă, care nu numai că are dreptul să existe, dar se poate extinde unde vrea ea, acoperind mai mult decât teritoriul statului propriu. Rusia stat-civilizație cu rol mesianic unic, distinct și irepetabil, care își poate permite să treacă dincolo de reguli și legi internaționale la care este parte dacă-și dorește, care are dreptul la sferă de influență sau de interse privilegiate, acolo unde vrea ea, desigur în Ucraina. Mitologizarea istoriei și existenței sale merg dincolo de nevoia filonului național identitar în cazul Rusiei. Obiectivul este statul rus puternic, recunoscut și care-și redobândește rolul și locul pe care îl merită în lume, respectiv e recunoscut ca superputere așa cum a mai fost în istorie. O explicație puerilă și neconvingătoare pentru revizionism, revanșism, neo-colonialism și neo-imperialism velicorus pan-ortodox, decretat unilateral.

Trei scenarii de negociere ruso-ucrainene ratate: Teritorii versus securitate.

Mass media occidentală, cu largul concurs, aplauze și multiplicări venite din Rusia, au lansat în ultimele câteva săptămâni o teză care s-a mai regăsit în timp chiar dinainte de începutul războiului, cea a negocierii cu Rusia și încheierii războiului. De la George Freedman care susține că războiul se va încheia în curând la oficiali secreți și nespuși care vorbesc despre presiunea Germaniei și a Statelor Unite asupra președintelui Zelenski pentru a negocia cu Rusia, totul trecând și pe la celebrele dezinformări că nu Rusia ar fi cea care nu dorește să negocieze, ci Ucraina sau chiar Statele Unite.

Doar că forcingul negocierii a devenit un leit-motiv odată cu interpretarea unor apariții în media – explicabile, reale sau doar inoculate ca elemente de război informational – a unor nemulțumiri la Kremlin sau ciocniri între conducerea politică și militară a Ucrainei, dacă nu chiar a oboselii ucrainenilor și nevoia de a evita încheierea prematură a susținerii de către Occident a Ucrainei în războiul de agresiune al Rusiei. Asta în momentul în care Statele Unite relansează ajutorul către Ucraina așteptând votul pentru legea Președintelui Biden ce reunește ajutorul pentru Ucraina, Israel, Taiwan și protecția frontierei de sud a SUA, de 106 miliarde de dolari, iar Germania și-a dublat ajutorul militar de la 4 la 8 miliarde de euro, în timp ce doctrina de apărare strategică marchează dorința de a avea o armată puternică, gata de luptă și de apărare a Europei în întregime.

Și pe dimensiunea formală, SUA, Germania și toate statele au marcat faptul că Ucraina este singura care va decinde când și în ce termeni va face negocierile. Nu au însă tema de negociere odată ce obiectivele părților – Rusia și Ucraina – sunt la poli complet opuși. În plus, cea care nu dorește să negocieze serios – în ciuda unor discursuri putiniste la Clubul Valdai și prin conferințe menite să susțină efortul războiului informațional în Occident – notează contrariul, dar menține obiectivele inițiale depline ale agresiunii, fapt relevat explicit și de Putin, de Lavrov, de Peskov și alți purtători de mesaj: schimbarea regimului de la Kiev, ocuparea regiunilor anexate și alungarea Ucrainei de la malul Mării Negre cu ocuparea teritoriului acaparat până la Gurile Dunării și pe Prut(Republica Moldova urmând să nu fie condusă de un proxi al Rusiei, ci să fie anexată cu totul).

De altfel, cele trei scenarii alternative de negociere sunt toate circumscrise unei teme inacceptabile pentru lumea bazată pe reguli actuală: teritorii versus securitate. Fără garanții, cu o posibilă reluare a confruntării oricând își dorește Rusia, ulterior, și fără garanții pentru flancul Estic al NATO și UE că nu urmează. Astfel, cele trei scenarii sunt cel post-sovietic – război înghețat, fără acord și fără o asumare reală, dar cu posibilitatea directă de a fi “reîncălzit” oricând, cum s-a întâmplat cu precedentele, în Abhazia, Osetia de Sud, Nagorno-Karabakh și Crimeea; cel german – intrarea în NATO a teritoriului Ucrainei care este sub controlul său și nerecunoașterea anexării ruse a restului teritoriului, care urmează a fi eliberat, eventual, în perspectivă, proiectul Rasmusen; și cel corean – statu quo fără pace, fără acord, cu ambiguitatea constructivă a liniei de contact întărite.

În toate aceste cazuri de proiecte de încetare a focului reală, de facto, de pace sau pauză confruntațională, sunt eludate condițiile reale originare ale proiectelor. Cazul războiului înghețat post-sovietic nu presupunea anexarea de către Rusia, ci ambiguitatea controlului și nicidecum schimbul de populație și decimarea etnică a elementelor naționale. Fie erau elemente etnice specifice, abhaze, osetine, armene, fie apartenența culturii post-sovietice – cum a fost cazul în Transnistria, cu nostalgiile post-sovietice care constituiau identitatea distinctă. Apoi în scenariul german, Germania de Est a rămas tot stat german, nu rusesc, chiar dacă era ocupată de trupele sovietice și i se implementase ideologia comunistă, nu fusese anexată Rusiei, Uniunii Sovietice sau altul stat. Tot așa cum și în cazul corean, Coreea de Nord a rămas stat în sine, nu anexată Chinei comuniste sau Rusiei sovietice. Anexarea de către Rusia a celor patru regiuni – Donetsk, Luhansk, Herson și Zaporoje – pe care Rusia nici măcar nu le controla pentru a pretinde pseudo-referendumurile desfășurate aici, a ucis perspectiva acestor soluții sau a unei asemenea baze de negociere. Ba chiar a negocierii ca atare, imposibilă în aceste condiții, când un stat ocupă, distruge, epurează etnic, colonizează regiuni ale vecinului său.

Atac, dominație și contestare în Crimeea

În fine, miezul dezbaterilor privind modificările prin violență a frontierelor în Europa, pentru prima oară după al Doilea Război Mondial și după Conferința pentru Securitate și Cooperare în Europa, de la Helsinki, 1975, odată cu anexarea Crimeii, își află astăzi orizontul într-o nouă realitate care vorbește de contestarea reală de către Ucraina a acestei dețineri absolute de către Rusia a peninsulei ce-i aparține. Pentru că, după ce a avut tentația debarcării în Regiunea Odessa, pentru a-și duce la bun sfârșit planul, Rusia a trebuit să se recunoască mai întâi învinsă – punctul de cotitură fiind pierderea Insulei Șerpilor, pe care nici nu o putea alimenta, nici apăra – apoi incapabilă să aplice pe deplin blocada în Nord-Vestul Mării Negre, după blocarea coridorului umanitar pentru exportul de cereale, mai nou să se simtă alungată și vânată în acest areal, pentru ca de curând să resimtă și amenințarea în întreaga Crimee.

Astfel, prin atacuri inovative cu drone aeriene, rachete de lungă distanță, drone navale, acțiuni curajoase ale forțelor sale speciale, Ucraina a marcat câștiguri enorme și succese în a contesta Crimeea rusă. Și anunțul Președintelui Zelenski din 25 noiembrie privind iminenta primire a unei flote din statele aliate pentru a putea însoți și apăra navele cu cereale în tranzitul prin coridorul construit prin apele teritoriale ucrainene, române, bulgare și turce până la Strâmtori anunță un nou game-changer: prezența navelor în zonă amenință complet nu numai dominația, controlul, ba chiar și prezența rusă în zonă. Și să nu uităm că la 13 iulie podul Kerchi a fost atacat și lovit de două drone navale cu încărcături de o tonă de explozibil, care l-a indisponibilizat trei luni, după ce mai fusese ținta unui atac cu explozie de pe pod, anul trecut, care l-a indisponibilizat luni la rând și i-a arătat fragilitatea. Deci aprovizionarea alternativă din Rusia peste strâmtoarea Kerci este chestionabilă, odată ce podul terestru de pe malul ucrainean al Mării Azov, de la Mariupol la Crimeea, va fi contestat de către Kiev.

Mai mult, la 4 august, a fost atacat chiar portul Novorosiisk și o navă rusă de desant a fost sub atac, de către o dronă navală kamikaze, arătând că și această bază navală rusă la Marea Neagră poate fi compromisă și atacată. Reparațiile sunt limitate și superficiale din cauza lipsei de resurse și piese de schimb, a lipsei producției cu tehnologie occidentale, în timp ce flota la Marea Neagră este îngrădită ca număr și componență la ceea ce era în areal la 24 februarie 2014(sau ce poate veni din Caspică prin coridorul Volga) de aplicarea de către Turcia a Convenției de la Montreux și blocarea intrării prin strâmtori a altor nave ce nu aveau portul de staționare în regiune.

Apoi șantierul de reparații de la Sevastopol a fost atacat la 13 septembrie de către Forțele Aeriene ucrainene care au tras rachete Storm Shadow. O navă amfibie Minsk și un submarin, Rostov pe Don, au fost lovite de 10 rachete de croazieră iar loviturile au făcut imposibil de utilizat aceste nave. Anul anterior, în 2022, cea mai mare realizare a fost scufundarea navei amiral a Flotei Mării Negre, nava Moskva, care asigura acoperirea aeriană în zona Vestului Mării Negre, o navă cu capabilități ce nu au mai putut fi suplinite după acel moment.

La 22 septembrie, Forțele pentru Operații Speciale ale Ucrainei și Forțele Aeriane Ucrainene au atacat și lovit mortal Cartierul general al Flotei Mării Negre de la Sevastopol cu rachete Storm Shadow în operațiunea “Capcana crabilor”, acolo unde a fost prinsă toată conducerea Flotei Mării Negre. Clădirea a fost distrusă semnificativ. Atacurile la șantierul naval și la comandamentul din Sevastopol au fost precedate de distrugerea unora din sistemele de apărare ruse S400 din Crimeea care au “curățat coridorul” care a permis avioanelor ucrainene și rachetelor să lovească la Sevastopol. Atacul s-a soldat cu relocarea la Novorosisk a ultimelor nave de valoare ale Flotei Mării Negre pentru a evita pierderea acestora.

Încheierea dominației ruse în Vestul Mării Negre a continuat și cu lovirea altor obiective – la 5 noiembrie, corveta purtătoare de rachete Askold, reparată în șantierul naval, cu rachete franceze SCALP, deși avea sistem anti-aerian Pantsîr și putea duce până la 8 rachete Kalibr. La 10 noiembrie au fost lovite de dronele și rachetele ucrainene două nave de asalt în Portul Chornomorske din Estul Crimeii, un alt semn al capacității de lovitură pe tot arealul peninsulei Crimeea, fapt care face ca navele rusești să nu fie în siguranță nicăieri în peninsulă. Iar aceste realizări au avut loc după ce am avut și asalturi ale trupelor speciale în Crimeea pe teren, venind dinspre mare, dar am înregistrat și forțarea Niprului și crearea unor capete de pod multiple pe malul stâng, în Herson, Ucraina anunțând clar posibilitatea de a continua avansul spre istm și peninsula Crimeea în continuare. Aceste fapte de arme arată clar că Crimeea nu este rusească și că poate fi, eventual, preluată de Ucraina, dacă e susținută cu suficient armament occidental și tehnologie superioară celei ruse.