Recenzie: Elita culturală și discursul antisemit interbelic

Anul trecut, în decembrie, a văzut lumina tiparului la editura Institutului Național pentru Studierea Holocaustului din România, „Elie Wiesel” și editura Polirom volumul de articole cu titlul Elita culturală și discursul antisemit interbelic, semnat de profesorul univ. Alexandru Florian, director general al Institutului Național pentru Studierea Holocaustului din România „Elie Wiesel” și Ana Bărbulescu, coordonator al Departamentului de cercetare din cadrul institutului și conf. univ. la Facultatea de Limbi și Literaturi Străine a Universității din București.

Volumul Elita culturală și discursul antisemit interbelic este prefațat de istoricul Armin Heinen, care precizează că “mulți intelectuali ai naționalismului extremist de dreapta, după 1945, și-au rescris biografiile, reconvertindu-se la capitalul cultural, fără a-și asuma trecutul, reciclare care este valabilă atât pentru cei care s-au conformat regimului comunist, precum și pentru cei care s-au bucurat de libertățile exilului”.

Volumul aduce în lumină o serie de portrete ale creatorilor mesajului extremismului intelectual de dreapta, fiind vorba de o reconversie și/sau mobilitate a traseului parcurs de acest corpus de intelectuali interbelici. Gruparea generației 27 a promovat ura, pe baze identitare, militând pentru o așa-zisă renaștere salvatoare, una a naționalismului integral, care nu putea să aibă în plan cultural și social decât efectul excluderii celuilalt, adică a evreului.

Seria de articole din prezentul volum recenzat este deschisă de profesorul Alexandru Florian care analizează cazul controversat a lui Mircea Vulcănescu, ridicând interogația dacă filosoful a fost intelectual public sau criminal de război (pp.17-52). Fiind membru al grupării Criterion, Mircea Vulcănescu a fost influențat de Nae Ionescu, iar filosoful a ajuns subsecretar de stat la finanțe și membru în guvernul dictatorial condus de Ion Antonescu, după instaurarea Statului Național Legionar, proliferând politici criminale la adresa evreilor din teritoriile ocupate de armata română, care era aliata Germaniei naziste. Conform stenogramelor ședințelor Consiliului de miniștri din 1941, Vulcănescu a participat la înființarea comisiilor pentru „românizare”, la deposedarea de avere a celor deportați în Transnistria și exproprierea lor, impunerea la plată a evreilor scutiți de stagiul militar, organizarea procesului de muncă obligatorie pentru evrei, spolierea evreilor. După război, Curtea de Apel București l-a condamnat pe Mircea Vulcănescu la opt ani de temniță. După 1989, s-a adus în discuție că procesul său a avut loc chiar la începutul instaurării comunismului în România, condamnarea fiind considerată de ordin politic, ajungând să fie etichetat de naționaliști ca un fel de „sfânt al închisorilor”. Tot Curtea de Apel București în 2019, printr-o decizie definitivă, s-a pronunțat că procesul intentat lui Mircea Vulcănescu nu „a avut caracter politic”. Alexandru Florian întreabă dacă Mircea Vulcănescu a fost filosof al Școlii sociologice de la București sau om politic, care a pierdut pariul cu istoria?

Ana Bărbulescu analizează cazul „Nicolae Iorga și evreii sau despre cum balaurul a devenit frate și apoi din nou balaur” (pp. 53-82). În ziarele „Neamul românesc” sau „Floarea darurilor”, retorica antisemită a lui Iorga, până la izbucnirea primului război mondial, la adresa evreilor, punea în lumină viziunea sa organicistă cu privire la idealizarea satului, pe care dorea să-l transforme într-un de proiect național. Evreii erau elementul alogen al căror suprem scop era reprezentat de coruperea elitei politice, profund viciată: „Jidanul însă este întotdeauna mai mult sau mai puțin „la putere” de care știe a se folosi, servindu-se, rând pe rând, indiferent, cu același succes întotdeauna, de „Ai noștri” liberali, ca și de „Ai noștri” conservatori pe care-i plătește, din cheltuielile generale ale întreprinderii. Și la o sută de lei, pe care o dă politicianului cu influență, câștigă Jidanul o mie, și pierde țara, sau elementul românesc, în genere, mai multe zeci de mii. Așa pentru întreținerea unei minorități de politicieni a căror profesie necinstită e politica, noi, Românii, ne prăpădim, pe când Jidanii se îmbogățesc, acaparând toate ramurile de industrie și de speculă, de la care ne exclud.”

Nicolae Iorga, în presa epocii, aduce în discuție degenerarea poporului român în raport cu amenințarea evreiască, deoarece evreii controlau politica, dominau industria și finanțele mai ales în lumea satelor. Ulterior, după Marele Război și realizarea Marii Uniri de la 1918, Iorga, în perioada interbelică, și-a schimbat discursul antisemit la adresa evreilor, însă istoricul revine la retorica antisemită în Iudaica, începând cu anul 1938, în contextul în care declanșarea unui nou război mondial era iminentă. Iorga readuce în discuție pericolul evreiesc prin ocuparea posturilor din administrație, afaceri, profesii liberale care ar da afară din țară pe români.

O altă analiză realizată de Ana Bărbulescu este cea despre „A. C. Cuza, evreii și lupta împotriva lui Satan” (pp.83-102). A.C. Cuza a fost unul dintre cei mai înverșunați antisemiți din întreaga perioadă interbelică, deși începutul de drum politic a fost împreună cu Nicolae Iorga. Scrierile sale sunt caracterizate de amenințarea prezenței evreilor pe teritoriul României în orașele din Moldova și de alterarea a națiunii române și a pledat pentru introducerea principiului numerus clausus în universitățile românești, tocmai pentru a limita accesul la învățământul superior a evreilor. Analizând presa epocii, Ana Bărbulescu descoperă că în 1923, A.C. Cuza a lansat un avertisment dur evreilor, cărora „li se pregătește o catastrofă fără exemplu în istoria lumii”.

„Octavian Goga, același sânge, același suflet și același dușman” (pp.103-130) este titlul celui de-al patrulea articol semnat de Ana Bărbulescu. Pentru Octavian Goga evreii sunt, „paraziții eterni” ce amenință puritatea etnică a neamului românesc. Astfel, cuplul politic antisemit Goga-Cuza își va pune în operă ideile antisemite în urma alegerilor din decembrie 1937, când, pentru prima oară în istoria politică românească, partidul desemnat de rege să organizeze alegerile, și anume PNL, le pierde, nereușind să obțină prima electorală, iar regele Carol al II-lea îl desemnează Președinte al Consiliului de miniștrii pe poetul Octavian Goga care obținuse doar 3% în urma sufragiului electoral. Guvernul de 44 de zile Goga-Cuza a revizuit legea cetățeniei, care avea ca scop eliminarea cetățeniei române pentru peste 200.000 de evrei, adică pentru o treime dintre cei prezenți pe teritoriul României.

“Nae Ionescu, națiunea, Dumnezeu și evreii” (pp.131-156) poartă semnătura tot a Anei Bărbulescu. Nae Ionescu a circumscris „cu fermitate identitatea românească unui cadru etnic.” În prefața cărții De două mii de ani a lui Mihail Sebastian, Nae Ionescu prefațează că starea evreului este într-o permanentă suferință universală. „Iuda suferă pentru că e Iuda”, la fel cum și Mihail Sebastian nu poate fi decât evreul brăilean de la Dunăre Iosif Hechter, chiar dacă scrie sub pseudonim literar. Ana Bărbulescu analizează filosofia antisemită a filosofului observând că „în cadrul narațiunii identitare construite de Nae Ionescu, toate minoritățile etnice și religioase sunt împinse dincolo de granițele comunității naționale. Totuși, dintre minorități, evreilor le este rezervat un statut aparte. Dacă până la începutul anilor ’30 Ionescu definea evreul ca un Altul generic, începând cu prefața la romanul „De două mii de ani al lui Mihail Sebastian, evreul devine nu numai radical diferit, ci și periculos la modul intrinsec, de vreme ce, spune Ionescu, de la Cristos încoace toți evreii urmăreau scopul generic al distrugerii creștinătății.”

Ultimul articol semnat de Ana Bărbulescu se intitulează “Nichifor Crainic, neamul regal al acestui pământ și invazia paraziților” (pp.157-180). Căutând identitatea românească, fundamentat mai mult teologic, Nichifor Crainic elogiază spiritul autohton și neamul românesc, mai exact statul, care ar fi fost guvernat de morala creștină. Statul etnocratic imaginat de Nichifor Crainic, fiind o ideologie eclectică cu rădăcini în legionarismul românesc, în fascismul italian, era construit pe câteva principii și anume: legea statului era legea lui Hristos; statul era supremul arendaș al națiunii; naționalizarea resurselor; proprietate individuală pentru proletariatul românesc; proporționalitatea numerică în toate profesiile; înlăturarea intermediarilor dintre producători și consumatori; distrugerea parazitismului iudaic, care avea la bază eliminarea evreului considerat parazit al societății.

Ultimele două articole ale volumului sunt semnate de profesorul Alexandru Florian, care analizează cazul „Vintilă Horia între fascism și o posteritate cosmetizată” (pp.181-220), precum și „Radicalismul de dreapta, un curent cultural interbelic la final” (pp221-259). Astfel, profesorul Alexandru Florian face legătura dintre vechea și tânăra generație interbelică de intelectuali pentru a demonstra comunicarea dintre ele. Mișcarea culturală s-a coagulat în jurul lui Nae Ionescu, Nichifor Crainic fiind al doilea lider intelectual care avea ca obiectiv să-și formeze și el o grupare. Ambele grupări au avut o structură media pentru promovarea mesajelor, reprezentată de ziare și reviste (p. 228). Tinerii intelectuali ai acestor grupări se reuneau în Asociația Criterion, care era un fel de club deschis de discuții, care se terminau în dezordine și agitație. Nae Ionescu își aduna discipolii la Cuvântul, iar Nichifor Crainic la Gândirea sau Sfarmă Piatră. În jurul lui Nae Ionescu au gravitat Mircea Eliade, Emil Cioran, Constantin Noica, dar și Mihail Sebastian. La Sfarmă Piatră, Nichifor Crainic era însoțit de Vintilă Horia, Nicolae Crevedia Radu Gyr, Pan Vizirescu, Ion Petrovici și alții.

Odată ajuns în funcții politice Nichifor Crainic, cea de secretar general la ministerul Cultelor, în timpul guvernării legionare, ministru al Propagandei și președinte al Societății Radio sub dictatura lui Ion Antonescu, a reușit să-l introducă în diplomație pe Vintilă Horia, care a ales exilul după 23 august 1944, mai exact și-a ales Spania ca reședință, continuând cu același mesaj reacționar din perioada interbelică, în care anticomunismul a fost un ingredient alături de antidemocratism, rasism, antisemitism și afirmarea deschisă a opțiunii pentru regimurile politice dictatoriale (p. 252). În Franța, Vintilă Horia s-a considerat victima experimentului cu premiul Goncourt ne înmânat din cauza trecutului său fascist, după ce regimul comunist de la București care a sesizat autoritățile franceze cu privire la trecutul său fascist. Profesorul Alexandru Florian precizează că Vintilă Horia nu a abdicat niciodată de la opțiunea ideologică asumată în interbelic, ceea ce, după 1990, a devenit un vector pentru eroizarea sa (p. 252).

Generația naționalistă nu s-a născut singură sau pe un teren gol, ci a fost ghidată de intelectuali maturi ancorați într-o spiritualitate etnicistă, ortodoxă și antisemită, precum și eliminarea evreului. Schimbările survenite în urma Marelui Război au creat o realitate socio-culturală care a pus în valoare mișcarea extremismului de dreapta, realizându-se astfel o conexiune între generații.

Constantin Noica poate fi considerat pilonul reconversiei spiritualității radicalismului de dreapta în spațiul cultural românesc postbelic. Constantin Noica, prin scrierile sale, a pregătit relansarea intelectualilor radicali de dreapta pe piața culturală din România. După 1990, o contribuție semnificativă a fost reeditarea unor lucrări alături de promovarea unei memorii eroizante a unor elitiști interbelici din mișcarea gândirii autohtoniste, ortodoxiste și ideologizant fasciste.

Volumul de articole cu titlul Elita culturală și discursul antisemit interbelic semnat de Alexandru Florian și Ana Bărbulescu este bine venit pe piața ideilor din România, căci pune în lumină dimensiunea antisemită a discursului și scrierilor intelectualilor interbelici, care au fost glorificați și de multe ori eroizați de noua generație de intelectuali proveniți din comunism, care, în lipsă de repere culturale democratice, au glorificat un trecut care s-a vrut a fi uitat sau eludat.