Râşnov Regal

0
0
Publicat:
Ultima actualizare:

Cândva, în copilărie, au decis ai mei să facem o vacanţă la Râşnov, care era foarte la modă. Ne-am dus cu trenul până acolo şi am dat de nişte porţi înalte şi nici ţipenie de om, prin urmare am revenit la arhicunoscuta şi mai primitoarea Sinaia.

De aceea nu mă prea trăgea inima să revin în acest orăşel de munte, la un Festival de film istoric. Şi totuşi, pentru că doi dintre organizatori inimoşi cu care mă şi înâlnisem într-o emisiune TVR Info au insistat, Radu Rădescu şi Bogdan Hrib, am zis să încerc o zi-două. Nu numai că nu aveam să regret (am rămas patru, ca Doamna Stanca), dar am retrăit câteva momente ca în verile sentimentale, de familie de altădată şi m-am simţit ca-n Paradis.

Iniţial ar fi trebuit să ajung chiar de Sfânta Maria, pe 15 august, odată cu Cristian Ţopescu („colegul meu“ de zi de naştere, care mi-a luat-o înainte nu numai, cu cele două decenii...) ci şi cu Ivan Paţaichin, campionul, cu care mereu sunt cât pe-aci să mă întâlnesc, fie la Vodafone, la Fundaţie, fie la Tulcea, unde va fi un pui de „Anonimul“, şi în a cărui cameră aveam să fiu şi eu cazată, într-o pensiune ca-n Germania, dar cu suflet românesc, unde am fost tratată egal cu el, la plecare cu un borcan de dulceaţă de afine, (în „Despre oameni şi melci“ o să găsiţi câteva remarci delicioase şi la propriu, şi la figurat apropo de zaharicalele autohtone) proaspătă şi aromată, (abia dichisită de Maria, o bucătăreasă cu un zâmbet cald, „mama“ celor mai grozave gogoşi optari, la Rem’s) care-ţi face dinţii liliachii (trecător) şi cerul gurii proustian...

Era ziua în care se aducea un omagiu dramei de la Munchen, de la Jocurile Olimpice din 1972, unde comentatorul sportiv şi medaliatul au fost de faţă, dar şi un membrul al delegaţiei de atunci, a Israelului, Henry Hershkowitz (mi-am amintit că aşa o chema şi pe doctoriţa pediatră, atât de blândă careia îi fusesem cândva arondată...)

Alesesem ca de Adormirea Maicii Domnului să merg la Câmpulung Muscel, unde nu mai fusesem, şi muream de curiozitate să văd magazinul de pălării al lui Măgeanu, din colosalul „Titanic Vals“ al lui Tudor Muşatescu (ba chiar şi revăzusem spectacolul filmat în varianta lui Paul Călinescu, cu Birlic şi Mitzura Arghezi). Din păcate, din ceea ce ar fi putut deveni un punct de atracţie al urbei, n-a mai rămas decât firma de curând refăcută, cu vapor cu tot, de un pictor local talentat, iar foarte poeticii prăvălii i-a luat locul un sediu de pariuri şi ceva închirieri rochii de mirese, în spatele unui grilaj bine ferecat. Păcat!

În schimb, există o Galerie, unde a avut loc un foarte reuşit vernisaj, un prieten întâlnit acum ceva vreme datorită Festivalului de Teatru de la Târgovişte, unde exact ca-n Serendipity, am ajuns că m-a rugat iniţial Laura Vasiliu, să prezint „4 luni, 3 săptămâni şi 2 zile“. Aşa l-am cunoscut pe directorul , regizorul şi scenograful atipic şi atât de original Ranin, prin el pe Iuliana, o mecena a evenimentului şi mai apoi pe artistul flower –power, care cu har divin pictează flori şi pietre : Mihai Şerbănescu.

El mi-a făcut şi un tur arhitectonic de oraş înainte de a ajunge pe Bulevardul Pardon, şi în grădina publică Mersi, unde erau jucători de table şi statui ca în Cişmigiu. Aşa am aflat că şi Mircea Diaconu şi Radu Gabrea au copilărit prin zonă, am asistat la o slujbă de priveghi ţinută afară la Negru Vodă, am venit cu maşina cu un Domn Crăciun, editor pasionat, şi am descins în ajun de Sărbătoare, la Iepuraşul, nu chiar de Paşti, o cofetărie retro, de cea mai bună calitate, pe terasa căreia am întâlnit pictori veniţi într-o tabără de creaţie şi am regretat sincer că n-am pic de talent la desen. Atmosfera este una de invidiat, am descoprit cum arată un şevalet de câmp şi ce mister are acest „instrument“, fără de care n-ar mai exista tablourile, care te fac să visezi, mai cu seamă când eşti călăuzit de chiar autoru care te învaţă să vezi altfel şi să observi ceea ce n-ai băga de seamă dacă ai fi de capul tău... Pe 15 august ar fi împlinit 75 de ani un poet pe care îl admira Nichita, şi care s-a dus la o jumătate de veac. Stihurile sale mi-au fost recitate sub un copac, cu roade racord, la un botez nu demult, şi eu care în veci nu credeam că m-ar putea tulbura aşa ceva, brusc aveam să constat că mă înşelasem. Iată-le :

Ca într-un film întors

Soldaţii uneori trist se ridică,

Se desprind din flori,

Şi-ncheie rănile,

Aleargă tare spre tranşee de plecare

Îşi regăsesc ţinuta militară,

Bat pas de front, în sunet de fanfară,

Se întorc cu spatele acasă

Spre o mână de femeie,

De mamă, de mireasă

Termină câte-o şcoală

Fumează nepermis,

Bat mingea pe maidane

Şi-ţi râd dintr-un cais.

Sunt duşi apoi de mână,

Poartă breton şi basc

De-abuşilea se urcă-n paturi...

Şi se nasc.

Marcel Mihalaş

Tot pe 15 am tras o fugă la Bucureşti, la o nuntă în alb, pe un mal de... piscină, cu un stand-up happening comedy, remarcabil (am aflat că-l cheamă Vlad Grigorescu), cu muzica romantică a anilor 80, cu o mireasă în crem şi un ginere imaculat, cu un munte de bezele, fructe exotice şi cocteiluri de cinema... M&M Miha &Marius. Ca mai apoi să fug la Ambasada Indiei (am ratat redeschiderea Casei Eliad, dar Alice Barb mi-a promis că vor mai fi multe ocazii inedite acolo), unde am ajuns la 9 seara în loc de ora 19 (cine face filologia, o mai zbârcesşte la cifre), am schimbat culoarea ţinutei cu un turcoaz, căci în ţara lui Tagore albul e de doliu, şi am cunoscut-o pe noua ambasadoare, fascinată de România şi cea de-a 7-a artă...

Ziua următoare n-am rezistat tentaţiei de trăi experienţa contemporanei Lady Gaga (datorită prietenilor şi veşnicilor mei sponsori Ciuc alias Silva Dark). A fost ameţitor. Un diamant hologramă, fireşte în 3D din care îţi grăia un fel de mamă vitregă, ca-n Albă ca Zăpada, pălarii ca la Cursele de la Ascot, dar şi momente care te duceau cu gândul la Tanacu, Casa poporului luminată într-un târziu, o melodie despre glorie , la care nu puteai să nu participi cu zel, apă la pahar de hârtie, din pricina căreia automat deveneai victima unui duş involuntar, jetoane ca la cazinou, ca să-ţi iei îngheţată, nelipsita Betty, cea cu maşinuţă şi melodie săptămânală, şi pare-se singura fără prafuri şi E-uri, scene mai hot, copii mici care a trebuit să fie aceeptaţi, pentru că nu se făcuse, ca oriunde-n lume un locşor amenajat anume pentru ei, ca părinţii să nu fie pedepsiţi că i-au adus pe lume, remarci acide şi general valabile la adresa „creaturilor“ din Guvern, un strop de speranţă, un castel demn de talentul lui Dragoş Buhagiar, ceva extratereştri, un Black Jesus, o mireasă de un sex incert şi înarmat(ă) cu o mitralieră, o Românie mereu invocată, ca să-şi câştige publicul (dacă mai era nevoie), o atmosferă de familia Adams, dar la ale cărei concerte a mers până şi Regina Angliei.

Şi uite aşa am ajuns la Râşnovul Regal, cu automobilul scriitorului Hrib (şi diplomata sa soţie), la al cărui roman „Generalul“ am început să citesc cu poftă, mai ales că m-a încântat că are personajele prezentate ca-n distribuţiile pieselor de teatru (care acum câteva luni făcea tot aici un Festival de film poliţist, de la care au mai rămas cănile cu mâţa neagră, sub clar de lună). Şi am început vizionările cu un documentar pe care îl ratasem la ICR : „Epopeea naţională cinematografică“ a istoricului Bogdan Alexandru Jitea, co-scenaristă fiind Floarea Codrea.

O trecere în revistă, cu interviuri , a peliculelor istorice din perioada comunistă, privite, pe bună dreptate ,cu un ochi critic, dar şi cu destulă afecţiune, ca să te îndemne să le revezi, măcar de dragul marilor actori. Umbra lor sălăşluieşte în cetate, unde directorul festivalului, tot un istoric, îndrăgostit de Regina Maria, şi editorul unei reviste impecabile, un adevărat album de artă, „Astra“, Nicolae Pepene, a reuşit să recupereze, la primărie, un cinematograf adevărat, încă fără nume, că se mai votează între Amza Pellea şi „Nemuritorii“, turnat chiar în Cetatea Râşnovului, recuperată şi ea de la un aşa-zis investitor italian, şi unde acum sunt expoziţii, un povestitor pitoresc Gheorghe Samoilă şi mai puţine kitschuri ca la mănăstirile din Moldova.

Am revăzut impecabilul „Discursul regelui“, în care mi-am amintit cum Churchill definea radioul ca pe o Cutie a Pandorei, şi nişte documentare de la British Council, despre Anglia anilor 40-50, cu cartele pentru alimentele raţionalizate şi ceaiul băut elegant, din ceşti fine, chiar şi pe stradă, cu scoţiana şi dreapta Regină, care avea să devină Regina-Mamă şi să trăiască peste un secol, cu Westminsterul şi aritectura sa religioasă, mormântul lui Dickens şi cu corul fără vârstă, pentru că, oricine are voce poate cânta, fără să mai conteze anul naşterii...

La prânz am ajuns şi la Pensiunea de trei stele (neîndoios de cinema) căci lesne s-ar putea turna un scenariu la Rem’s (după numele adolescentului casei, Remus, un Micul Prinţ blond, la vârsta primelor iubiri, mai presus de preţioasa-i bicicletă de concurs), un tată misterios, ca dintr-un serial BBC şi o mamă rafinată, cu ochi albaştri şi un gust impecabil, o cameră cu pietre, numai bune pentru un Rodin, cu o grădină cu meri şi nuci, clopoţei şi trandafiri, un mic bazin cu peştişori de unde mai leorpăie o gură de apă, Rolex, câinele de pază, frumos, dar deloc fioros (care acceptă şi confraţi în gazdă), cu trei mâţe : Margareta , Mica şi încă una mai scumpă la vedere, care mai pescuiesc din când în când şi torc la cererea clientului, cu Ionela şi Elena care-ţi fac toate poftele , şi nu numai culinare, la soare sau la televizor, până şi când dormi peste ora de mic dejun şi descinzi, cu familia de polonezi, care aduc cu turiştii dragi de altădată, cu masa de ping-pong, unde Daria, o puştoaică de vreo 10 ani din Sighişoara m-a făcut să retrăiesc scena din „Drumul spre stele“ şi să-mi aduc aminte ca, la „Anonimul“ , am jucat cândva cu Paul Negoescu, care acum ne reprezintă cu debutul lui la Veneţia...

Ce păcat că timpul nu se dilată când eşti fericit!

Seara, am ascultat sonetele lui Shakespeare recitate de 4M Medeea Marinescu şi Marius Manole, muzică elisabetană cu Claudia Codreanu şi la lăută cu Cosmin Soare, în sală dând peste o delegaţie de ziarişti albanezi parţial de-ai mei. Şi în noapte am revăzut omagiul conceput de Radu Rădescu (care urmărea textul , slide-urile şi fragmentele rare, asemenea unui dirijor care-şi consultă partitura), pentru regretatul Patrick Dewaere, care semăna ameţitor cu un actor dintr-un film american mut din anii 20, proiectat seara următoare şi cu pictorul cu vernisajul cu mănăstirile de flori de toamnă ori de primăvară, cu „portrete “ de pietre, şi un dulău iubit, imortalizat.

Umbra lui Caligari a fost acompaniată măiestrit de grupul EINUIEA (15 iunie scris în oglindă), Călin Torsan , George Turliu, Silviu Fologea şi exoticul Juan-Carlos Negretti, dar şi de versuri recitate de acelaşi Radu Rădescu, din nobelizata (ştiu, e un barbarism calchiat după oscarizata, dar nu sună rău!) Herta Muller.

Duminică a fost cutremurătorul documentar al lui Laurenţiu Calciu „După Revoluţie“, cu păcatele tinereţii noastre de electori (istoria se repetă, cam repede), un polonez depre „Subversivitatea hainelor“ (la noi a fost chiar mai rău), o amintire de acum 15 ani, când trecuseră doar 20 de ani de la moartea nedreaptă a lui Toma (Caragiu), născut pe 21 august şi plecat în vârtejul cutremurului de la 4 martie, cu un fragment dintr-o comedie minoră, pe care o înnobila : K.O., în care aflăm cum i se reproşează lui Olimpian că nu şi-a făcut norma de campioni, olimpici la 10.000 de angajaţi şi naţionali la 5000... Altă coincidenţă! Festivalul s-a încheiat apoteotic cu o mulţime de spectatori în aer liber, sub stele, veniţi să-l asculte pe Anton Pann, cântat de gracila Cristina Radu, să vadă un scurt metraj cu Maia Morgenstern, „Fata din Transilvania“a lui Sabin Dorohoi, primit cu implicare serioasă din partea publicului, şi urmat, spre măgulirea producătorului Dan Drăghicescu, de un Spielberg , cu un script inspirat de Primul Război Mondial : „Calul de luptă“.

Am lăsat la urmă, ca pentru generice, strălucita echipă a acestui Festival care la anul va ajunge la ediţia a 5-a. Directorul Festivalului, profesorul Nicolae Pepene (cu care am văzut şi terenul de biatlon: schi şi tras cu puşca), Mihai Dragomir, un coordonator fără cusur şi ominiprezent, care i-a adus la un loc pe Nemescu şi Senna, Regi şi rock, Crulic şi Ada-Kaleh, iar printre invitaţi pe experta incontestabilă : Georgeta Filitti, pe Radu Rădescu, consultantul artistic care vine cu nostalgia pură ( şi nu cea rău înţeleasă), Daniel Secărescu editor foto&video, fac-totum în domeniu, Mihai Ungureanu: grafician (programul pe hârtie: jos pălăria, dar afişul un pic cam încărcat)

Bogdan Hrib –Logistică şi carte, aş adăuga, căci există şi o librărie în vârf de munte,Voichiţa Maican, din familie de ingineri, dar şi de artişti de teatru, sufletul feminin al Festivalului, neobosită, niciodată plictisită, entuziastă şi cu o răbdare îngerească.

Raluca a coordonat voluntarii, care sper să fie mai mulţi data viitoare, studenţii n-au avut absenţe de la evenimente,şi din umbră ne-a ocrotit primarul Adrian Ioan Veştea, ultimul de pe listă, dar deloc cel de pe urmă.

Am să închei cu remarca unei puştoice de câţiva anişori, care când a văzut cum se umflă ecranul, ca o minge de plajă, a strigat entuziasmată : Balonul!

Am avut în faţa ochilor un Zeppelin, care ne ducea spre alte zări, cu imagini mişcătoare ademenitoare, ca un vis de cam 90 de minute , cum scrie la descrierea REM (ce coincidenţă cu numele căminului nostru primitor şi trecător), în oraşul florilor de măceş, de unde am plecat cu un buchet de trandafiri galbeni, de la un profesor de matematică, mai ceva ca în „Viaţa şi epoca judecătorului Roy Bean“. De-abia aştept „episodul“ următor!  

Opinii

Top articole

Partenerii noștri


Ultimele știri
Cele mai citite