Rapidul nu ne lasă să plângem!

Să scriu despre Rapid. Hmmmm! Îmi vine extrem de greu! N-am mai făcut-o demult, deşi spiritul meu este rătăcit şi acum prin triajul Gării de Nord.

Mă doare, o recunosc sincer, deşi jurasem să nu mă mai doară din momentul în care antrenorul de atunci, Mircea Rednic, i-a vârât în chelie lui Copos ideea decapitării mele, chiar în anul de graţie 2003 în care câştigasem ultimul titlu, (sincer, nici acum nu pot să te înţeleg, Puriule!). Mă doare şi acum, pentru că lăsam în urmă nişte ani de vis, nişte ani minunaţi petrecuţi pe axa de simplu suporter, apoi angajat şi slujitor al celei mai frumoase echipe din lume.

Uffff, câte sunt de spus! Dar, la naiba, nu vreau să pară laude. Însă, eu exist doar în vişiniu. Am crescut în tribuna a II-a a Giuleştiului, când locomotivele salutau vesele golurile marcate de idolul meu Goanţă. Am intrat în presa sportivă din dorinţa de a scrie despre Rapid. Mi-am amânat operaţia pe cord pentru un meci al Rapidului împotriva Stelei. Momentul vieţii mele, de rapidist încasator de bastoane miliţieneşti în zi de meci, a fost atunci când Mircea Lucescu mi-a spus ciupindu-mă de obraz: “puştiule, tu chiar trebuie să lucrezi la Rapid!” Fericirea supremă, mă puteam dedica în totalitate Eldorado-ului meu vişiniu. Am continuat editarea publicaţiei gândite şi dedicate Rapidului de George Stanca, am adus în Giuleşti simbolul Rapidului, locomotiva, şi mi-am înscris copilul în Liga Suporterilor Rapidişti la vârsta de 8 zile! Conştientizez că totul pare o laudă, dar sunt amintiri de rapidist pe care nu mi le poate lua nimeni!

Mă răscoleşte când văd ce se întâmplă acum. În timp, am râs şi am plâns împreună cu rapidişti adevăraţi, şi dacă mi-ar fi cerut-o, da (!), le-aş fi sărutat mâinile: regretaţii Iliuţă Greavu şi Sandu Neagu, apoi nea Costea, rapidistul care a împlinit 100 de ani (!), Teo Codreanu, Nae Manea, naşul copilului meu, Marian Rada, Nelu Goanţă şi nu în ultimul rând, cei din epoca să zicem modernă, Pancu, Iencsi, nebunul de Nico Daniel Niculae, cu care depănam amintiri într-un bistro la poalele fabulosului turn Eiffel.

Trebuie să recunosc şi să accept o realitate de rahat. Rapidul meu, nu este Rapidul de azi, deşi m-am predat Rapidului de azi şi m-am auto-propus să îl slujesc gratis. Din păcate, în inima Grantului a rămas doar vişiniul şi sigla. Restul e deşertăciune!

Sigur, nici eu şi nici ceilalţi, nu vom ţine de mâine cu Steaua! Nici cu Dinamo! Amărăciunea o vom împărţi între noi, ca pe vremuri. N-am jonglat printre trofee, pentru că nu ne schimbăm niciodată, din generaţie în generaţie, şi la infinit vom savura mai mult “o bară frumoasă, decât un gol urât”, aşa cum spunea marele Nichi Dumitriu.

De acolo, din cer, cu vocea sa guturală, Mincea Geamgiul ne facem semn să nu plângem. Pentru că Rapidul nostru este nemuritor, iar noi, suporterii, pentru că noi suntem suporteri, nu simpatizanţi (!), am fost mai obişnuiţi cu furtunile, decât cu dimineţile liniştite.

Un salut din vechea Troie / Pentru faima lui Dan Coe...Hai Rapiduuuuul!