Rămășițele Principiului „Pe viață și pe moarte”, comunist, ne contaminează

A fost un principiu sănătos și puternic în anii '50. El i-a înfricoșat pe români, dar a clădit și o țară plină de fabrici. Industrie în trei schimburi, stațiuni de fortificare a sănătății și închisori. Fără biserici.

România avea muncitori, țărani și intelectuali, atunci. Firește, intelectuali mai mulți decât acum. Activiștii, grație Lui, coordonau. Clasa politică, sus, în vârf, conectată la mari pulsiuni, elimina fără cruțare orice deficiență. Orice slăbiciune. Nu știa că astfel dezumaniza tot. Știa sigur, însă, că înălța comunismul, cu al lui sistem, în care fiecare element, nu om al muncii, se lupta pe viață și pe moarte cu alt element. Opus lui. Omul muncii, jos, era ascultător. Cu totul potrivit numelui său nou. Nu avea opinii sau gânduri hrănitoare pentru sistem, construit din dogme și principii. Cuvintele tari, de beton, de oțel. Nu avea cuvintele necesare să vorbească despre principiile superioare ale omului politic.

Acolo, în această cetate ideală, plină ba de ură, sus, ba de fericire, jos, toate în compoziție cât mai pure, au trăit și un fel de oameni de cultură, intelectuali, jurnaliști, care și-au umplut mințile și simțirea cu aceste realități tari. Utopii pure. Descriptori pe veci ai principiului „Pe viață și pe moarte" au rămas. Rămășițele acestui Principiu se văd peste tot și acum. În ziarele noilor și marilor îmbogățiți, în Piața Universității, în Parlament, în Consilii Superioare ale Magistraturii. Și ne contaminează atomic, subtil. Pulsiunile lui ne umplu neuronii. De exemplu, seara,  maximum, la televizor. Toxinele, de altfel, circulă călare pe grăsimi, zaharuri sau acid sulfuric. Aduse din Occident, la pachet, în marile magazine.

Ca să scap de El, am plecat la mare câteva zile. Cenușa Lui, în București, se îngroșa zilnic. A doua zi, în Gara de Nord, lume multă în care pot să mă cufund cu plăcere. Trenul vine cu întârziere de 30 de minute. Se urnește fix peste alte 30. Deja o simetrie crudă. Sesizată ușor. Parez simetria cu o mulțime de suspiciuni înăuntru. În tren, miros puternic de urină, iar clănțănitul de semințe parcă mă menține cu picioarele pe pământ. Ies ușor dintre suspiciuni , din rațiunile contrare, ce mă potopesc. Așa mi se înmoaie mintea. Mă abandonez. Mă umanizez. Accept. Vreau să dialoghez. România e o piesă de teatru, strig. Simt perfect asta în vagon, pornind de la replici. Aici se încheagă acel ceva. Realități dintre cele mai frumoase sau pe dos se răsfiră dintre buzele nevrotice. Iar Principiul de care mă tem! Vorbitorii luptă, se confruntă în cuvinte, pe viață și pe moarte.

La 2 Mai, pe plajă, la început, nimic. Sesizez nudiști, când și când, lume, cearșaf lângă cearșaf. Urmează o mulțime de nimicuri chinezești pentru copii, bărbați plinuți, mai multe femei, câini vagabonzi în fiecare loc sau colț, gogoși aurii și bere multă. Un grup de rockeri, într-o zi, la 60 de ani, contaminați și ei. Melancolie, citesc ușor, și un păr îmbătrânit, cu sare și piper. Greoi. Viermuitor. Grăsimi ce fâlfâie în fuioare, peste gât. Apoi, deodată, din nisipul auriu, din apa cristalină a mării, iar Principiul sare drept în sus. Se bat pe viață și pe moarte, un grup cu altul mai masiv.

Pe plaja închiriată, s-au proptit în vârfuri și-n călcâie cofetarii. E un grup de cofetari din București. Și ei se înfruntă singuri cu legitimii proprietari, cu bodyguarzi. Nu vor să părăsească sectorul de umbrare și șezlonguri. Până la urmă, vor să smulgă parii, să sfâșie în dinți a lor fâș fâlfâitor. Pe viață și pe moarte s-au luptat un timp. Și-au povestit, alt timp, simetric și au râs.

Seara, iar televizor. Conflictul de la CSM. Nu restaurant, nu Vama Veche. Suntem doar cu copiii în vacanță. La televizor, din nou, apare nebunia Lui. Apare des cu El vitala șefă de la procurori. Urmează Mona din Moldova. B1 contra Antene. Pe viață și pe moarte iar. Cristoiu, ce-i suspect, rămâne foarte calm. Știe unde s-a ascuns Câștigătorul. Supremul. Totul pe invers. Cuvinte grele apoi, la novici. Pline de ceva maroniu și umed. O-o, nu, președintele ascuns nu are, ca un leu, cuțitul încă-n gât. Se discută, la televizor numai din gât. Dialogul rămâne la nivelul buzelor, la dinților scrâșniți și al gâtului nervos. Nici mai sus, nici mai jos. Regula este urmată cu strictețe. Ochii pe dușman! Realitatea apare ca o piesă perfectă de teatru. Tragedie toți vor. Nimeni nu-și măsoară cuvintele. Nu le cântărește realist, romantic, nu zâmbește peste cele dureroase. Nimeni nu vrea să cedeze. Nici un compromis, cât de mărunt sau uman. Deși, uneori, realitățile, cum știm, par a fi mărunțite de-acum. Compromise chiar. Se vede că  rămășițele Principiului au lucrat între timp.

Odată, în realitățile de pe culoarele ascunse ale puterii comuniste, unde El a crescut la noi, totul era superior, progresist. Pulsiuni extreme îl hrăneau. Ceva în genul celor al omului cu totul credincios cauzei. Cu totul plin de vis. El curăța orice realitate de slăbiciuni, de ce-i uman. Realitățile, cu multe încrengături, ca o cetate cu zidurile întregi, cu uși grele de sicomor, contraforturi, turnuri aurii, metereze, pluteau peste mințile celor puternici. Ca cetatea Ierusalimului, la cei puri. Aici, era vorba de totul sau nimic. Puritatea întreagă o vor cei puternici. Sau un gol, cu mult foc și fum de pucioasă, la fund. Acolo, fiecare erou se lupta să-și păstreze un loc cât mai bun. Se lupta pe viață și pe moarte. Generații de ideologi au însămânțat acest mesaj nou, clar, diferit. Generații de politruci comuniști s-au măcelărit pe culoarele ascunse ale puterii. Culoarele de la CC sunt înțesate cu fantome negre. Activiști, jurnaliști, care au văzut războiul invizibil, au rămas marcați pentru totdeauna. Orice confruntare politică de azi li se pare bătălie de palide umbre. Imperfectă. Moale. Vor să simtă, ei, din nou puritatea acelor senzații de pe culoarele ideologiilor clare. Pe viață și pe moarte vor să se confrunte. Nu fac altceva decât să mute actorii, actanții, în asemenea caroiaje mentale.

Poate iar divaghez. Vreau să scot capul din asemenea raționamente. Ei, însă, vor lovituri de stat, puciuri, consilii ale magistraturii, cu judecători negri și cruzi. O țară terorizată de procurori vor. Oameni tineri, cu ochi albaștri, perfect păgâni, amazoance cu sânii aplatizați, cu mințile astfel tot mai limpezi, cu pulsiuni duse la extrem. Un președinte insomniac, nevrotic, înlănțuit de alt președinte somnoros.

În felul acesta, României i se văd, în sfârșit, marile fisuri. Pe sub case, comune, orașe, circulă marile energii ale trecutului lor. Rămășițele României se așază după linii de forță Răsărit-Occident. Neapărat, apare și Rusia în raționament acolo unde sunt citate SUA, NATO, UE. Putin face, firește, scandenberg cu Barroso, fără tratative. Barroso, cam păros și masiv, e un fel de paj al dnei Merkel. Aparent, dna Merkel nu are chip de stăpână. E micuță, cu umerii căzuți, obosită de prea multă administrație. Probabil, cu fața, când și-o înclină, plină de pistrui. Dar atentă și sensibilă.

Ziua, caut tot mai des, pe plajă, un antidot pentru El. Lume multă, calmă. Totuși, amorfă. Nu simt încă, în realitățile obișnuite din jur, ceva care să taie efectele rămășițelor toxice. Nu există un prestigiu pentru arta negocierii. Nu a cedării. Nu avem gustul pentru proteinele sau aerul, sau locul vieții celui cu idei diferite. Nu mai vorbesc de viziuni. Oare cine a trădat atât de mult dintre noi? Cine a furat sau a mințit, încât totul e îmbâcsit de eczemele Principiului?

Stai! Într-o zi, am văzut o imagine care m-a făcut să mă distanțez ușor de acest loc al nefericirii. La nudiști. Eram în trecere, exploram. Nu la Vama Veche, ci la 2 Mai. Imagine simplă, clară, la amiază, cu un bărbat și o femeie. Un model de coabitare, mi-am spus. Să încep cu femeia. Damă bine, tunsă foarte-foarte scurt. Umeri, însă, largi. Suplă. Cu o frumusețe consistentă, parcă cu ceva masculin. Pălărie largă, însă, moale, roză. Rochia de in topit fâlfâia, tăcută, imaculată împrejurul acelui miraculos trup. Repet, rotunjimi, oase cu finisări mărunte. Totuși, lungi, înalte. Când vorbea - și susura, uguia continuu - își privea protectoare partenerul. Îl privea înfrântă, cam de jos. Se lăsa ușor, atunci, atinsă, într-un loc profund al pudorii ei aerisite. Sfărâmată pentru o clipă, într-un pumn masiv. Sfârâiau ale ei gracilități. Partenerul, mult mai tânăr, la fel de amplu, complet gol. Sexul lui îi atingea, când și când, poala în falduri. Avea un fel de burticică și ceva similar, ca un gheb, sub gât. Când vorbea, devenea diafan în toată carnea lui tulbure. Dar avea și ceva de nebun. Ceva decadent, ca și dama. Cred că era Forrest Gump. Pentru multe ore, după aceea, rămășițele Principiului au țâșnit atât de departe de mine.  Aerul a fost rupt de aripi sănătoase. Răul, căci doar rău caută forța Lui, s-a convertit în frumusețea cea mai dulce a acelei zile.