Radu Vasile, ultimul mioritic

Îi datorez lui Radu Vasile începuturile uceniciei în politică. Şi îi datorez lui Radu Vasile recunoştinţă veşnică pentru răbdarea şi bunăvoinţa de care a dat dovadă. Dacă ar fi să folosesc un singur cuvânt cu care să-l caracterizez, acesta e „omenia”.

Am recitit astăzi interviul pe care l-am făcut împreună pentru cartea „Vocile Puterii”. E acolo o frază tristă, care cred că i-a marcat tot restul vieţii: „Am simţit că am muncit degeaba, că m-am străduit degeaba”.

A guvernat într-o perioadă extrem de dificilă. A caracterizat-o cel mai bine în acel interviu: „să conduci un asemenea guvern era o performanţă, să îl conduci fără susţinerea partidului şi cu adversitatea preşedintelui e un miracol”.

În mod nedrept, a fost determinat să renunţe la mandatul de premier. Acea forţare de demitere a provocat, de altfel, şi modificarea din Constituţia din 2003 privind raportul preşedinte-premier.

Interviul începe cu o prezentare, despre care Radu Vasile, după ce a citit-o, mi-a spus cu obişnuitul ton binevoitor, dar mereu sarcastic: ai nimerit!

Radu Vasile: « Am simţit că am muncit degeaba, că m-am străduit degeaba »

Mi-e mult mai uşor să transcriu acum ce scriam atunci. Pentru că acele consideraţii nu au suportat modificări şi pentru că acum nu îmi rămâne decât să îmi exprim regretul că nu am folosit timpul ca să îi spun mult mai des cât a contat pentru mine că am descoperit, graţie lui, ce e mult mai important să fii om decât politician.

„Termenii în care lucrai cu Radu Vasile îi stabileai singur. Miza mult pe bunul-simţ al omului şi pe faptul că se autosesiza. Era în general tăcut şi foarte rar vorbea despre el. Asculta sau te ignora. Am auzit multe poveşti despre el. Că se uita la meciuri, la telenovele, că amâna primiri ca să se uite la televizor. Nici nu ştiu dacă nu ar trebui să îi deplang pe cei care au reuşit să facă foarte credibilă această imagine care era, şi o spun în cunoştinţă de cauză, departe de adevăr (…).

Despre Radu Vasile pot spune că era un timid, iar natura lui introvertită s-a accentuat şi mai mult după infarct. Rareori îl vedeam relaxat, cum rareori îl auzeam să ne reproşeze ceva. Aerul mucalit, mustaţa care îi ascundea mereu un zâmbet uşor reţinut, gestul de lehamite al mâinii cu care punea capăt unei discuţii, vorba zeflemitoare şi tonul care lăsa să se înţeleagă « mă plictisiţi » au făcut un profil de prim-ministru catalogat „şuetist de bodegă”. Nu am priceput niciodată dacă lipsa lui de reacţie venea pe fondul unei convingeri că nu are rost pentru că nu are cu cine sau era structural neconflictual.

Cu siguranţă ştia mai multe decât înţelegeam eu, dar asta nu mă determină nici măcar acum să nu constat lipsa de fermitate. De la oameni care i-au devenit consilieri împotriva voinţei lui pâna la momente tensionate în şedinţele de guvern, toate m-au convins că nu putea sau nu voia să ridice tonul şi privirea. Când miniştrii transformau temele în subiecte de harţă, cu acuze care ridicau nivelul adrenalinei, Radu Vasile se ridica şi îi spunea unuia dintre miniştrii de stat: « Domnu` Valerică, vă las pe dumneavoastră să prezidaţi. Mă întorc imediat » (…). Poate că neimplicarea lui în hârjoanele ministeriale a şi făcut posibilă păstrarea acelei coaliţii care repede şi intempestiv mai crea o criză.

Radu Vasile nu te obstrucţiona, nu avea păreri în plus, nu te bloca şi, har Domnului, există suficiente metode să îl faci pe un ministru să dea greş.

Radu Vasile a fost mereu suspectat ca ţinea partea PD-ului. Ceea ce cred că a determinat acest lucru, a fost relaţia lui cu ministrul Traian Băsescu, care nu era nicidecum una amicală, ci una ierarhică (…). Radu Vasile era mulţumit că Traian Băsescu îşi asumase programul PSAL şi RICOP, singurul program, de altfel, care fusese dus până la capăt în relaţiile postrevoluţionare cu o instituţie internaţională.

Pot spune că, dacă cineva voia să facă treabă în Guvernul Vasile, făcea, iar dacă nu avea chef, nu era deranjat. Radu Vasile nu te obstrucţiona, nu avea păreri în plus, nu te bloca şi, har Domnului, există suficiente metode să îl faci pe un ministru să dea greş (…). Radu Vasile a avut curajul să promoveze măsuri foarte dure pentru acea perioadă, dar i-a lipsit forţa să îşi creeze un pol de susţinere. Credea că e suficient să nu intre în conflict deschis cu ei. Şi s-a dovedit perdantă varianta lui. În politică, ori domini tu, ori te domină ei. Nu exista recunoaştere în afara acestui criteriu”.

... Şi Radu Vasile a înţeles lecţia târziu. La una dintre întrebări, unde îi semnalam faptul că, spre finalul madatului, părea foarte demotivat, mi-a răspuns:

„Mânaţi din spate de Emil Constantinescu, care avea propria lui politică, inclusiv în economie, mi-am dat seama repede că nu mai am cu cine continua şi că, mai devreme sau mai târziu, s-ar fi produs mişcarea din decembrie. Şi, într-adevăr, am înregistrat o astfel de demotivare. Am simţit că am muncit degeaba, că m-am străduit degeaba, nu mai vorbesc de infarct, ca să nu se spună că îmi plâng soarta. Toate astea sunt degeaba, atâta timp cât şi cei care ar trebui să susţină ceea ce s-a făcut în perioada aceea nu îşi urmăresc decât scopul lor, personal, şi, adeseori, s-a dovedit, atât de meschin. Reacţia primitivă a acestui grup, aproape animalică, de parcă ardea pădurea, m-a lămurit că nu se mai poate continua şi, într-o formă sau alta, deşi întotdeauna am subliniat într-o manieră ironică filozofia baladei Mioriţa, m-am comportat aşijderea ciobănaşului care ştia ca va fi omorât şi, în loc să se apere, îşi lua rămas bun de la cei din jur şi îşi săpa singur groapa. Alegoric, aşa s-a întâmplat şi cu mine. Ştiam că urma să îşi pună în aplicare planul Constantinescu şi am renunţat, am stins toate motoarele şi am mers în virtutea inerţiei”.

Dumnezeu să vă odihnească în pace! Am să vă păstrez o amintire frumoasă şi toată recunoştinţa.