Propaganda de război şi probele ei

0
0

Asasinarea lui Boris Nemţov, oponent al puterii de la Kremlin, a stârnit, cum era de aşteptat, numeroase reacţii şi controverse. La o extremă, convingerea imediată şi fermă a mainstream-ului occidental că actul criminal este imputabil puterii de la Moscova şi, în special, „ţarului” „KGB-ist” aflat în fruntea sa.


La cealaltă extremă, comunicatul oficial al Kremlinului, la fel de iute şi de hotărât, conform căruia asasinarea lui Nemtsov este o „provocare sută la sută” (deci nu doar 99 şi nici măcar 95 la sută!) menită, zice-se, să inflameze spiritele şi să decredibilizeze imaginea Rusiei şi a liderului său. Interesant este că aceste două opinii antagonice şi extreme nu sunt păreri marginale, expediate la periferia dezbaterilor despre respectiva crimă; ele s-au înstăpânit pe tot câmpul de luptă propagandistică, strivind în ciocnirea lor bruma de abordare moderată, dubitativă şi dilematică precum şi palidele semne de întrebare sau îndoieli relative la verdictele ferme aruncate asupra subiectului. Şi mai interesantă însă – iar prin constatarea asta mă apropii de motivaţia prezentei intervenţii – este formidabila grabă cu care „analiştii” şi păreriştii s-au urcat în ring. Nici bine stins ecoul împuşcăturilor de lângă Piaţa Roşie, că detectivii de serviciu ai celor două tabere ştiau deja cu certitudine, cu maximă certitudine, cine-i asasinul ori instigatorul (sau măcar din ce echipă face parte). Tristul episod al asasinării lui Nemtsov şi siguranţa cu care au fost rapid împărţite sentinţele despre vinovaţi m-au făcut să zăbovesc, preţ de două pagini, asupra rolului probelor şi asupra temeiniciei ca valoare a investigaţiilor (fie că ele-s judiciare sau doar jurnalistice). Iar exemplul evocat nu este, din păcate, singular. Evenimente recente sau mai vechi ni se oferă ca bun material de disecţie.

N-o să vin cu exemple din telejustiţia românească, pentru că a curs prea multă cerneală pe subiect. Din păcate, exemple de „dovezi” sub formă de praf în ochi găsim şi la case mai mari şi sunt contrariat foarte adesea de manevrele manipulatorii pe care mainstream media le promovează sau le tolerează cu nonşalanţă. Iar cele mai iritante dintre ele mi se par nu „confirmările” şi găselniţele „grupului de cercetători britanici”, ci acelea care se pretind serioase şi care-s provocatorii, menite să aţâţe, să tulbure ape, să alimenteze ori, mai grav, să genereze conflicte. Şi asta mai ales când „atestările” în cauză lezează bunul-simţ, fie el juridic sau nu.

De exemplu, invazia militară din Irak de acum mai bine de un deceniu a fost motivată (vă amintiţi, desigur) de pretinsele arme de distrugere în masă posedate, chipurile, de regimul Hussein. Dovezile?... Nişte tubuleţe de aluminiu azvârlite pe masa ONU şi halite cu nesaţ de mass-media militaristă. Că totul a fost o făcătură ori că pretinsele probe au fost falsuri şi că pe baza lor a fost declanşat un război dezastruos nu pare astăzi să mai intereseze pe cineva. Răspunderea agresorilor pentru nenorocirile cauzate prin invocarea acestor minciuni a ajuns subiect tabu, după cum fluierat în biserică este şi evocarea rolului presei mainstream în susţinerea acestor manipulări nefaste. Subiect bun de aruncat sub covor şi de călcat în picioare.

Asta pentru că pe masă pot apărea alte teme similare, iar pretexte pentru noi războaie putem fabrica oricând. Prin august 2013 bunăoară, nici bine epuizat atacul cu arme chimice din Siria, că ideologii intervenţionismului ştiau, chiar şi în lipsa probelor, cine-i vinovatul, iar unica opţiune posibilă era, în logica lor, declanşarea unui nou război.[1] Tot acum vreo doi-trei ani, un ditamai prim-ministru apărea la tribuna ONU cu o planşă care ar fi vrut să reprezinte grafic arsenalul nuclear al Iranului, un desen similar cu cele care zugrăveau bombele cu fitil în animaţia cu răţoiul Donald. Pe puerila planşetă susţinută de morga doctă a premierului, o linie roşie ca o doagă kitsch a butoiului cu pulbere dorea să marcheze cele trei sferturi de focos-focos al dracului şiit plasat pe Axa Răului. Iar domnul prim-ministru ne sugera proştilor de noi că planşeta e atestarea supremă-supremă şi clama că, deşi el are, alţii n-au voie să aibă arsenale nucleare. Motiv suficient ca, imediat după asta, pe baza acestei „dovezi”, presa mainstream să înceapă bombardamentele mediatice împotriva Teheranului şi îndemnurile la cafteală şi bombardamente de-adevăratelea.[2] Din fericire, până acum, războiul cu Iranul a fost evitat şi orientarea înţeleaptă a diplomaţiei americane continuă negocierile. Cu toate astea, militariştii îşi reiau cu sârg propaganda. Întâi, cu oarece timiditate, susţinând că războiul cu Iranul este, „probabil”, singura opţiune[3]. Apoi, cu convingerea fermă că probele împotriva Dracului de pe axa dracilor sunt irefutabile (nu întreba care-s, crede şi nu cerceta!), iar războiul este forma supremă de executare silită a Necuratului.[4]

Alt exemplu, mai de actualitate şi mai din zonă. Nu cu mult timp în urmă, preşedintele ucrainean ne arăta de la o tribună publică (o conferinţă susţinută la Munchen) „dovada” imbatabilă a prezenţei armatei ruse în Donetsk: câteva documente de identitate ce păreau paşapoarte, potenţial confiscate de la nişte indivizi care erau, pare-se, cetăţeni ruşi. Iar domnul preşedinte pleda convins că cele cinci paşapoarte pe care le răzleţea ca pe nişte cărţi de joc sunt chinta de generali cu Adolf Putin în coadă care pornise să cucerească Europa. Invazie armată probată cu paşapoartele soldaţilor, auzi tu, asta chiar că-i de Divertis (Ce căutaţi voi aicea, bre? Am venit să invadăm. Aveţi actele la voi? Da. Ia să vedem dacă-s în regulă. Voila, poftiţi. Bine, invadaţi. ‘trăiţi!... ‘trăiţi!). Pe urmă, asemenea „dovezi” au fost completate de „confirmări” la fel de „fulminante”: fotografii cu tancuri, scoase la iveală de un senator republican pe post de atestări ale invaziei în Ucraina.[5] Fotografiile care nu-s certificate sau coroborate cu alte probe nu spun mare lucru, ar pleda un student la drept. Nu contează, zice domnul senator, merge şi-aşa. Bună oportunitate pentru presa mainstream de a sări din nou la beregata decenţei şi-a bunului-simţ pentru a pune paie pe focul care, deocamdată, din fericire, e doar mocnit şi pentru a milita pentru înarmarea Ucrainei ca şansă a păcii regionale![6] Faptul că ulterior s-a dovedit că respectivele fotografii datau de acum şapte ani (deci nu din prezent) şi surprindeau imagini ale intervenţiei militare ruse în Georgia (şi nu în Ucraina) precum şi recunoaşterea erorii de către respectivul senator[7] nu mai par să aibă vreo importanţă: ideologii intervenţionişti şi belicoşi, propagandiştii războiului au celebrat ştirea ca autentică cu un tapaj suficient de asurzitor ca infirmarea ei să se mai facă auzită.

Ajuns la acest punct, nu mă pot abţine să deplâng recentele şi insistentele provocări ale oficialilor occidentali şi ale presei care îi susţin în direcţia unui potenţial conflict militar cu Rusia şi/sau cu Iranul.

Întâi, frontul estic. Susţinerea făţişă a unor mişcări ucrainene cel puţin dubioase, repetatele acuzaţii neprobate şi alarmele referitoare la o invazie militară rusă de proporţii, comparaţiile sistematice şi exagerate cu planurile lui Hitler sunt expresii provocatorii de tipul băţului prin gard la adresa Moscovei. Nu vreau să apăr câtuşi de puţin poziţia Kremlinului, găsesc că anexarea Crimeei este o încălcare a dreptului internaţional, cred că Rusia are o însemnată vină în destabilizarea Ucrainei şi nu simpatizez defel cu liderul rus sau cu regimul autocratic moscovit. Cu toate astea, propriile noastre intervenţii în slăbirea Ucrainei, caftelile economice şi „sancţiunile” aferente, dublul standard în analiza „geopoliticii”, precum şi lipsa de temeinicie a multora dintre acuzaţiile provocatorii îndreptate spre Moscova mă pun pe gânduri şi mă neliniştesc. Motiv pentru care cred că proiectul de înarmare a Ucrainei nu este altceva decât gaz pe foc.

După cum petrol pe foc mi se pare şi recenta intervenţie războinică în Yemen. În plus, e în contra normelor dreptului internaţional (şterge asta, dreptul internaţional nu interesează pe nimeni; pun măcar între paranteze, ‘trăiţi). Ori provocările belicoase la adresa Iranului venite taman de la tribuna Congresului american, bibirepublican şi bibirăzboinic.

În fapt, gaz pe foc sunt toate manipulările presei îndrăgostite de război. Deh, confirmarea că dragostea e oarbă: nu contează că războiul de care s-a înamorat e urât ca dracu’, ea se poate hrăni şi cu comenzi de tancuri, şi cu bani, şi cu breaking news şi cu gaz pe foc.


[1] Ian Hurt (profesor asociat de ştiinţe politice la Nothwest), Bomb Syria even if is illegal, International Herald Tribune, 29 august 2013.

[2] The Economist, Bombing Iran, 25 februarie 2012.

[3] Joshua Muravchik, War with Iran is probably our best option, Washington Post, 13 martie 2015.

[4] John R. Bolton (fost ambassador American la ONU), Bomb Iran to stop the bomb, International New York Time, 27 martie 2015: The inescapable conclusion is that Iran will not negotiate away its nuclear program. Nor will sanctions block its building a broad and deep weapons infrastructure. The inconvenient truth is that only military action like Israel’s 1981 attack on Saddam Hussein’s Osirak reactor in Iraq or its 2007 destruction of a Syrian reactor, designed and built by North Korea, can accomplish what is required. Time is terribly short, but a strike can still succeed. (Concluzia irefutabilă (sic!) este că Iranul n-o să continue negocierile pe tema programului său nuclear. Şi nici sancţiunile nu vor bloca construcţia unei întinse infrastructure militare. Adevărul deranjant (sic!) este că doar intervenţia militară etc. etc.).

[5] Senatorul republican de Oklahoma, James Inhofe, care a promovat proiectul de lege pentru înarmarea Kievului, iar în susţinerea lui a invocat fotografii ale unor trupe ruseşti care, pretindea el, treceau graniţa cu Ucraina.

[6] De exemplu, Cristian Ghinea, Doar înarmarea Ucrainei poate aduce pacea, Dilema veche nr. 574, 12-18 februarie 2015.

[7] Declaraţia senatorului Inhofe: “The Ukrainian parliament members who gave us these photos in print form as if it came directly from a camera really did themselves a disservice. We felt confident to release these photos because the images match the reporting of what is going on in the region. I was furious to learn one of the photos provided now appears to be falsified from an AP photo taken in 2008” (Parlamentarii ucrainieni care ne-au transmis aceste fotografii ca fiind autentice şi-au făcut un deserviciu ei înşişi. Noi am găsit de cuviinţă să le facem publice pentru că acele imagini păreau să reflecte ceea ce se întâmplă în regiune. Am fost furios să aflu că anumite fotografii erau rezultatul falsificării unora făcute de AP în 2008”).

Opinii


Ultimele știri
Cele mai citite