Prin săli bucureștene de operă, concerte, recitaluri
0Câteva recente evenimente lirice și simfonice au atras atenția melomanilor împătimiți ai Operei Naționale sau Filarmonicii George Enescu. Un spectacol cu „Traviata” de Verdi, concerte cu „Simfonia nr. 3 în re minor” de Mahler sau recitalul „Rezonanțe lirice” de la Sala Mică a Ateneului Român. Notez câteva impresii.
Soprana Paula Iancic, Violetta în „Traviata”
De curând aleasă să facă parte din ansamblul primei scene lirice naționale, tânăra artistă originară din Arad a început activitatea în teatrul din Splai cu roluri majore precum Leonora din „Trubadurul” sau M-me Butterfly, în afară de Violetta, parte dintr-un repertoriu surprinzător de larg la cei numai 31 de ani, care mai cuprinde personaje precum Lauretta („Gianni Schicchi”), Mimì sau Musetta („Boema”), Micaëla („Carmen”), Susanna („Nunta lui Figaro”), Pamina („Flautul fermecat”), Desdemona („Otello”), Amelia Grimaldi („Simon Boccanegra”), Aida, Adriana Lecouvreur. Surprinde diversitatea abordărilor de la liric la liric-spint, în stilurile clasic, romantic și chiar verist.
După un spectacol ieșean apropiat debutului în rolul titular din „Traviata” acum șapte ani, am revăzut-o acum pe scena bucureșteană. Minionă, delicată și muzicală, Paula Iancic place încă din primul act grație unui glas eminamente liric, sigur, luminos, cu ambitus complet (nota de Mi bemol supra-acut nu este prevăzută de Verdi în partitură ca încheiere a ariei), cu mobilitate pentru desenele de coloratură, alături de exprimări nuanțate și expansive. Printre virtuțile primordiale ale sopranei se numără proiecția de sunet strălucitor, pianissimele aerate și dezvoltarea amplorii vocii care devine generoasă la notele înalte de forță, asprimile dispărând. Liniile melodice cantabile sunt frumos modelate.
Câteva sentimente de intensă trăire s-au resimțit încă din emoția primei întâlniri cu Alfredo, dialogul cu Germont (actul secund) având felurite moduri de adresare. Iată, „Dite alla giovine” propune mai întâi formula crescendo-diminuendo apoi, în repriză, un frumos pianissimo. Dacă exclamația „Morrò!” nu a avut suficientă profunzime, „Conosca il sagrifizio...” a rezonat sensibil-vibrant, iar „Amami, Alfredo” din scena subsecventă a avut încărcătură pasională al cărei impact va spori în viitor.
Pentru tabloul balului Florei, Paula Iancic a împlinit senin și emotiv frazele „Alfredo, Alfredo, di questo core”, a emis accente incisive și a plutit sonor peste ansambluri.
Actul final i-a favorizat momente tragice tulburătoare („E tardi!”, în sonorități „de piept” parlando) sau de imaculată înduioșare, dozaje de sunet și colorizări variate, atacuri în pianissimo, inflexiuni dureroase („Addio del passato”, două strofe sfâșietoare). Un „Gran Dio!” impresionant a prefigurat finalul de surprinzătoare energie „Oh! gioja!”, Si bemol-ul acut al depărțirii de viață.
În rolul Giorgio Germont, baritonul Iordache Basalic a adus cu sine forma remarcabilă și lunga experiență în interpretarea unui personaj emblematic, căruia i-a dăruit căldură și generozitate timbrală.
Un glas liric impulsiv în tabloul secund al actului al doilea, cu accente piangendo în ultimul, voce aflată în plină construcție, creștere a siguranței și perfecționare a omogenizării emisiei a arătat tenorul Andrei Manea (Alfredo Germont).
În alte roluri au cântat Stanca Maria Manoleanu (Annina, muzicală și cu sonorități calitative), Ioan Coca (Gastone, viconte de Létorières), Sidonia Nica (Flora Bervoix), Vasile Chișiu (Baronul Douphol), David Miron (Marchizul d'Obigny), Filip Panait (Doctorul Grenvil), Narcis Brebeanu (Giuseppe), Alin Mânzat (Comisionarul și Servitorul). Aș spune atât. Cel puțin bărbații nu au ținut cont de o antică zicere din Italia, patria operei, care apreciază valoarea unui spectacol în primul rând prin cea a comprimarilor, știut fiind că interpreții rolurilor principale sunt oricum aleși pe sprânceană.
Corul, pregătit de Adrian Ionescu și Ethan Schmeisser, Orchestra dirijată de Daniel Jinga au crescut valoarea prestației pe parcursul serii, în special în ceea ce privește acordajul tempilor orchestrei, excesiv alerți în pagini din Preludiul și parcursul primului act, cu coriștii. În Stretta dell'Introduzione s-a simțit chiar pericolul de decalaj. Odată rezolvându-se această problemă, atmosfera verdiană a avut de câștigat.
Gustav Mahler într-o interpretare memorabilă, datorată lui Robert Treviño, Justinei Gringytė și ansamblurilor Filarmonicii George Enescu
Vineri 14 noiembrie la Ateneu, serată de vis. Probabil că și joi a fost la fel. S-a cântat, solitară în program, monumentala „Simfonie nr. 3 în re minor, GMW 31”, cel mai lung opus mahlerian.
A demarat triumfal, într-o epopee a alămurilor aproape „britanice”, dacă mă refer la caracterul de unicitate valorică al suflătorilor insulari, aici filarmoniștii noștri fiindu-le, fără exagerare, comparabili. A urmat o construcție impecabilă datorată șefului de orchestră mexicano-american Robert Treviño, 41 de ani, în care s-au remarcat atacurile sumbre ale violoncelelor, intervențiile duioase ale primei viori. Un marș funebru plin de explozii în care dirijorul a frizat excelența prin gestualitate descriptivă, precisă, prin atenția la intrări și extragerea de sensuri. Au apărut culminații grandioase pline de turbulență majestică. Solo-uri de trombon (Vlad Leahu, singur menționat în program), dar și de trompetă, oboi, completate de violina primă sau de muzica venită dinspre contrabași, au deschis desenele pachetelor de coarde întrețesute de corni triști și percuție subtilă. Treviño a clădit totul în echilibru sonor, iar în finalul primei părți a conferit poetică violoncelelor, după care marșul născut de cordari a mers în crescendo dinamic spre tumultul ultimelor măsuri. O creație de excepție a instrumentiștilor Filarmonicii, ce avea să continue în celelalte părți.
Mișcarea secundă Tempo di Menuetto a revelat conturarea atmosferei din natură prin suplețea oboiului, finețea viorilor, în general omogenitatea coardelor prin desene rafinate, ale căror efluvii păreau că erup din plastica gestualității dirijorului, din unduirile ce stârneau fluxuri romantice.
Titlul de Scherzando ce se regăsește între cele ale părții terțe a prilejuit dinamică energică a coardelor prin care au transpărut partidele de puritate extremă ale lemnelor. Sonorități de alamă din depărtări (culise), ca niște chemări, ca și corni și trompete cu surdină, au fost susținute de viori străvezii, picturale, mlădieri topite din nou în alămuri către detonarea finalului mișcării.
În următoarea secvență, indicația Misterioso a fost servită admirabil de orchestră, care a prezentat vocea mezzosopranei lituaniene Justina Gringytė, 39 de ani, bogată în armonice și cu culoare de contraltă, propunând accente severe, profetice cu care a tălmăcit un text din „Așa grăit-a Zarathustra” de Nietzsche. Mi-am închipuit-o pe artistă deschizând curioasă partitura enesciană „Oedipe”, pentru rolul Sfinxului...
Și a venit momentul coralelor, cea mare – a Filarmonicii - condusă de Iosif Ion Prunner, căreia i s-a alăturat un grup de elevi cu cânt angelic de la Secția de Canto clasic a Colegiului Național George Enescu, coordonat de prof. Daniela Chihaia-Popa. S-a întrepătruns cu o profunzime de expresie răscolitoare, izvorâtă din spiritualitatea dirijorului coroborată cu a instrumentiștilor. O pildă de succesiune... calm melodic direcționat spre piscuri, apoi reîntoarceri la liniștea aștrilor, din nou crescendo urmat de agitație furibundă, lovituri ciclice de percuție, în fine un sunet singular de flaut într-o țesătură instrumentală ca de abur pulverizat.
Forța finalului, deși copleșitoare, a fost nobilă, cu ultimul acord stins în eter după un fortissimo în tutti.
Ridicând bagheta în fața ansamblurilor Filarmonicii aflate în seară de excepție, Robert Treviño mi-a amintit de tânărul Zubin Mehta, total necunoscut în 1967 când a dirijat la Sala Radio, printre altele, „Eroica” beethoveniană. Sper ca și acum profeția mea să se împlinească. Robert Treviño va ajunge la altitudini stratosferice.
Tineri cântăreți la rampă
Recitalurile studenților clasei de canto a conf. univ. dr. Claudia Codreanu de la Universitatea Națională de Muzică au devenit tradiționale. Și acum, în sâmbăta de mijloc de noiembrie, la Sala Mică a Ateneului Român zece tineri acompaniați la pian de conf. univ. dr. Viorela Ciucur au atras un public numeros pentru un program liric de popularitate. Studenți ai anilor II, III și IV, masteranzi de ani I și II, adică discipoli la care se poate identifica progresul de studii, au demonstrat exact acest lucru aplicat unor bune calități native, într-o selecție de lucrări potrivite propriei lor vocalități, dovezi ale profesionalismului cu care sunt îndrumați și care le va servi drept călăuză în continuare, pentru desăvârșire.
În ordinea din program, vi-i prezint. Soprana Alexandra Lalu a cântat cu aplicație aria Celiei din „Lucio Silla” (Mozart) și cu bună vocalizare madrigalul de agilitate lirică semnat de Joaquin Rodrigo. Un duettino din „Nunta lui Figaro” (Mozart) a revenit muzicalei soprane Bianca Manole și plăcut timbratei voci a sopranei Maria Cazacu. Prima a mai cântat aria cu gavotă din „Manon” (Massenet) în glas de coloratură pură, expresiv, cu supra-acute bine stăpânite și atracțiozitate degajată prin subtilități, iar cea de-a doua, aria Norinei din „Don Pasquale” (Donizetti) cu șarm, dezinvoltură și linie melodică frumoasă lirico-lejeră. Soprana Denisa Balaban a afișat un timbru consistent și bune acute în aria Vitelliei din „Clemența lui Titus” (Mozart) și intenții vocale nuanțate în liedul „Ziua tuturor sufletelor” („Allerseelen”) de Richard Strauss.
Mezzosoprana Raluca Dicu a interpretat cu sensibilitate o romanță de Ceaikovski și alături de soprana Daria Joița duetul „florilor” din „Lakmé” (Delibes), cele două tinere reușind o tălmăcire poetică și delicată. Soprana a abordat apoi și aria cu cabalettă a Elvirei din „Puritanii” (Bellini) evidențiindu-și vocea frumos îmbrăcată în armonice, cântând fluid și expresiv. Emilia Tudorache și Daniela Rogacev, soprane, au abordat cu patos și glasuri bine articulate un duet din „Capuleti și Montecchi” de Bellini. Daniela Rogacev a dăruit apoi scenei și rugăciunii din „Maometto II” (Rossini) puteri dramatice, alături de pasiune și implicare, iar Emilia Tudorache a trăit cu ardoare „Spargi d'amaro pianto” din „Lucia di Lammermoor” (Donizetti).
Mezzosoprana Alexandra Horpas, cu culoare întunecată de glas și note grave de contraltă și-a dovedit amploarea vocii și omogenitatea în aria lui Maffio Orsini din Prologul operei „Lucrezia Borgia” (Donizetti), daruri confirmate împreună cu facilitatea fioriturilor în duetul Isabella - Mustafà din „Italianca în Alger” (Rossini), partener fiindu-i singurul glas masculin al serii, basul Horia Radu. Preferința artistului pentru stilul rossinian s-a probat și prin interpretarea ariei lui Haly „Le femmine d'Italia” din aceeași operă. Un timbru generos, ușurință în cântul de agilitate, tente de umor. Este tot ce-i trebuie pentru asemenea partituri și personaje.
Desigur căile perfecționării sunt lungi și spinoase. Urmându-le riguros și cu devotament, vor putea dispare sunetele „drepte” sau stridente, unele note înalte vor fi mai bine și prelung susținute, altele rotunjite, într-un cuvânt, perfectibile, acuratețea unor vocalize va fi ameliorată, va fi dobândită tehnica unor pianissime și aplicarea lor în desenele melodice...
Cu condiția studiului, există un viitor de perspectivă pentru toți. Să le fim alături.
Se încarcă comentariile...
