Preţul libertăţii şi sensul timpului ce ni s-a dat

Doamnei Iarina Demian, cu stimă şi zâmbet -  Marta Cozmin

„Timpul ce ni s-a dat“, această carte scrisă de Annie Bentoiu, sub semnul dorinţei de a înţelege ce s-a petrecut în perioada celor 50 de ani de comunism, m-a trezit parcă, dintr-o lungă şi profundă comă.

Viaţa mea a început cu 11 ani mai târziu decât a doamnei Bentoiu. Anii copilăriei i-am petrecut cu părinţii mei în Cehoslovacia, unde tata funcţiona, în 1943, ca lector de limba şi literatura română. Apoi, în 1944, într-un lagăr din Germania, unde ne-au internat germanii împreună cu alţi străini aflaţi la Praga şi de unde ne-au eliberat americanii şi, în final, în Italia, la Veneţia, unde am fost găzduiţi şase luni pentru a ne decide încotro să o luăm şi unde mama l-a născut pe fratele meu.

Din1948, însă, am revenit în ţară şi am trăit din plin acele vremuri violente care au urmat, privaţi de libertate şi destul de săraci, umiliţi şi obligaţi deseori să minţim! Timp de un an de la reîntoarcerea în ţară, toată familia a trăit din pensia bunicului matern, cu care locuiam în aceeaşi casă. Abia în 1949, după încercări eşuate de a intra în învăţamântul superior, tata a primit postul de cercetător ştiinţific la institutul de istorie al RPR, el fiind singurul salariat dintr-o familie cu trei copii.

Mi se întâmpla de multe ori să scotocesc prin buzunarele tatei în căutarea unei monede de 25 de bani, costul unei călătorii cu tramvaiul până la facultate... uneori găseam doar o singură monedă şi, de ruşine, o lăsam acolo şi plecam pe jos...

Am trăit şi eu demolarea casei în care m-am născut şi pentru care părinţii nu au primit nimic sau aproape nimic, am văzut şi eu cum li s-au rechiziţionat bunicilor dormitorul şi holul, iar ei au fost lăsaţi să trăiască tot restul zilelor într-o cameră cu acces la bucătărie. Am avut şi eu un unchi arestat pentru că a simpatizat cu legionarii, ascultam şi noi radio Europa Liberă sau Londra cu luminile stinse, l-am văzut şi eu pe tata speriat de moarte după un interogatoriu la securitate care a durat 24 de ore şi după care nu a vrut să ne împartăşească absolut nimic... Am trăit şi eu anii de facultate în care ni se interzicea să mergem la Înviere, în seara de Paşti... şi în care fugeam pe fereastră, împreună cu un grup mai curajos, de la o reuniune la care prezenţa era obligatorie. La poartă stătea, alături de portar, şeful cadrelor,Tovarăşul Manole, care ni se adresa numai cu apelativul „Tovarăşe!” Am văzut şi eu oameni plângând la moartea lui Stalin, am stat şi eu, copil fiind, la coadă la unt, într-un frig groaznic de câte două ori ca să pot lua două pachete de unt, fiindcă nu se dădea decât unul. Am avut şi eu cunoştinte şi prieteni în vârstă ai părintilor, deportaţi în Siberia... sau alţii arestaţi mai târziu, fără niciun motiv real. Am făcut şi eu nenumărate întreruperi de sarcină în condiţii imposibile...!

Cu toate astea, lectura celor două volume mi-a dat fiori şi m-a trezit dintr-un somn adânc. De multe ori, când eram adolescentă, îmi astupam urechile, închideam ochii ca să nu mai văd şi să nu mai aud ce se întâmplă în jurul meu.

Niciodată nu am suportat să mi se interzică ceva la care aveam dreptul, niciodată nu am tăcut atunci când ştiam că am dreptate. Desigur, am plătit pentru asta, dar nu cu preţul libertăţii cum au plătit atâţia alţii, ci cu un preţ incomparabil mai mic, dar care pentru mine era vital.

O galerie impresionantă de personaje reale se perindă prin faţa ochilor noştri. Nume sonore pe care le ştiam din auzite, ca de pildă Istrate Micescu, pe care tata l-a avut profesor şi despre care vorbea cu religiozitate. Ce admirau studenţii de atunci la aceşti profesori şi cum reuşeau ei să ţină o sală întreagă atâtea ore fără răsuflare? De ce la cursurile lor nimeni, dar absolut nimeni, nu îndrăznea să mişte. Erau temuţi, dar adoraţi... Mulţi dintre ei au murit în puşcăriile comuniste, fără să aibă vreo vină, umiliţi, supuşi la torturi groaznice, “demascaţi de vigilenţa clasei muncitoare” pentru că erau nişte “uscături ale societăţii de ieri”.

O revoltă târzie şi sufocantă m-a cuprins citind cartea...

Scenele arestărilor şi descrierea condiţiilor din puşcării, procesele atâtor cunoştinte, rude şi prieteni, pentru fiecare există un cuvânt cald, sincer, pentru fiecare există un timp oferit cu respect, cu răbdare şi tandreţe. Autoarea nu se grăbeşte să-şi termine povestea, caută în continuare întâmplări oameni şi fapte care ar putea să întregească tabloul copleşitor şi deseori insuportabil al perioadei comuniste pe lângă care mulţi dintre noi am trecut parcă legaţi la ochi.

Îmi amintesc de o carte a lui Anatole France în care acesta povesteşte cum, copil fiind, la întoarcerea de la şcoală în drumul lui spre casă intra în prăvălioarele librarilor, anticarilor şi negustorilor de stampe şi nu se mai sătura privind "tapiserii cu figuri, obiecte smălţuite, podoabe de aur, cărţi cu poze şi ediţii princeps legate în marochin... Educaţia mi-au făcut-o anticarii şi vânzătorii de antichităţi cărora le datorez foarte mult din ceea ce sunt astăzi”, scrie el. Nu ştiu de ce, dar personalitatea autoarei mi -a amintit de acest episod.

P.S. În aprilie 2004, m-am întâlnit la Teatrul de Comedie, unde repetam un spectacol, cu o doamnă pe care nu o cunoşteam şi care mi-a dăruit un volum de teatru cu speranţa că voi fi interesată de el. Pe prima pagină era scris următorul autograf :

“<<Maică Tereza, spuneţi-ne ceva care să ne ajute să ne transformăm vieţile. Zâmbiţi unii altora, le-am răspuns.>>. Doamnei Iarina Demian, cu stimă şi zâmbet, Marta Cozmin”

Este vorba despre aceeaşi luminoasă, blândă, dar puternică Marta Cozmin, care este o prezenţă permanentă în cartea „Timpul ce ni s-a dat”.

 Ce mică este lumea!