Preşedintele Uzbekistanului, în moarte clinică: potenţialele evoluţii politice din cea mai populată ţară a Asiei Centrale

Preşedintele Uzbekistanului, Islam Karimov, este internat în spital, iar o agenţie de presă rusă, bazându-se pe propriile surse din interiorul elitei uzbece de guvernare, l-a declarat, în primă instanţă, mort, apoi, modificându-şi afirmaţiile, intrat în moarte clinică. FOTO: aljazeera.com

Pe 28 august, în Uzbekistan s-a anuţat oficial, de la biroul prim-ministrului, că preşedintele ţării, Islam Karimov, a fost internat în spital şi starea lui este stabilă.

În dimineaţa zilei următoare, pentru a nu alimenta zvonurile tot mai contradictorii, fiica mai mică a preşedintelui uzbec, Lola Karimova-Tillyaeva, a postat un mesaj pe reţelele sociale, prin care comunica public că Islam Karimov a suferit un atac cerebral în dimineaţa zilei de sâmbătă, 27 august, şi a fost internat în spital. Din mesaj mai aflăm că starea preşedintelui uzbec este stabilă, dar că este încă prea devreme pentru a putea face o prognoză legată de starea de mai departe a acestuia. Lola Karimova-Tillyaeva solicită ca familiei prezidenţiale să-i fie respectat dreptul la intimitate în aceste momente grele. Mesajul fiicei preşedintelui a fost postat pe 29 august, la ora 12 (ora Bucureştiului).

În seara aceleaşi zile, agenţia rusă de ştiri FerganaNews a anunţat, pe surse din mediul serviciilor de informaţii uzbece, că Islam Karimov a murit. Ştirea a fost preluată rapid de principalele portaluri informaţionale din toate ţările CSI, însă în cursul nopţii au parvenit dezminţiri oficiale din partea unor oficialităţi din administraţia prezidenţială, care au insistat asupra variantei lor: că preşedintele este viu, în stare gravă, dar stabilă, şi se află în spital.

Pe parcursul zilei de ieri, 30 august, incertitudinea a planat asupra situaţiei în care se găseşte atât Islam Karimov personal, cât şi Uzbekistanul. Însă pe măsura trecerii orelor, un lucru începe să devină tot mai clar: chiar dacă preşedintele este în viaţă şi va supravieţui după acest atac cerebral, el nu va mai putea să conducă ţara, fapt care va duce la înlocuirea lui cu un alt lider.

Ca orice altă ţară din Asia Centrală, Uzbekistanul nu este o democraţie. Karimov a devenit secretar general al Partidului Comunist al RSS Uzbece, filiala locală a PC al Uniunii Sovietice, în iunie 1989. În 1991, după cu declararea independenţei ţării, el a devenit preşedinte în urma primelor alegeri pluraliste, cu peste 86% din voturi, o situaţie electorală oarecum comparabilă cu cea din 1990-1991, când Ion Iliescu şi FSN câştigau alegerile cu scoruri similare. Însă dacă România a luat-o, ulterior, pe calea dezvoltării pluralismului politic şi al alternanţei la guvernare, în Uzbekistan au avut loc alegeri prezidenţiale la care câştigător a fost declarat întotdeauna Islam Karimov, cu peste 90% din voturi.

Înainte să devină secretar general al Partidului Comunist din Uzbekistan, Karimov a lucrat ca inginer-mecanic la o uzină de aviaţie, apoi a trecut în Gosplan, principala agenţie de planificare economică, unde a ajuns până în funcţia de locţiitor al şefului Gosplanului republican din Uzbekistan. În 1983, el a devenit ministru de finanţe al RSS Uzbece, iar în 1986 viceprim-ministru şi şef la Gosplanul republican. Activitatea sa de partid înainte de numirea ca secretar general este relativ redusă, fiind prim-secretar al comitetului de partid al unui raion din republică, între 1986 şi 1989. Este ales preşedinte al republicii pentru prima dată de Sovietul Suprem, pe 24 martie 1990, apoi în cadrul alegerilor din 28 decembrie 1991.

Uzbekistanul are un regim politic autoritar, aproape dictatorial (puterea preşedintelui este limitată doar de cea a liderilor clanurilor regionale), cu o formă de guvernare prezidenţială, în care preşedintele este atât şeful statului, cât şi şeful guvernului şi comandantul suprem al forţelor armate, acestea subordonându-i-se direct în orice circumstanţe.

De ce contează Uzbekistanul?

E suficient să aruncăm un ochi pe harta Asiei Centrale. Uzbekistanul se întinde pe circa 448.000 de kilometri pătraţi şi are o populaţie actuală de peste 31 de milioane de cetăţeni, în creştere rapidă. Este cea mai numeroasă naţiune a Asiei Centrale, peste Kazahstan, şi se află pe locul patru în lume după rezervele naturale de aur, pe locul 10 în lume după rezervele de cupru şi pe locul 12 după rezervele de uraniu. După producţia anuală de uraniu, Uzbekistanul se află pe locul 7 în lume. Compania naţională de gaze a Uzbekistanului, Uzbekneftegaz, se află pe locul 11 în lume la producţia de gaz, cu peste 60 şi până la 70 de miliarde de metri cubi producţie anuală, cu potenţial enorm de creştere în virtutea rezervelor dovedite dar încă neexploatate. Uzbekistanul mai extrage cantităţi importante, cel puţin pe plan regional, de petrol, cărbune şi argint. În plus, ţara este al şaptelea producător şi al cincilea exportator mondial de bumbac. 

Populaţia Uzbekistanului constituie aproape jumătate din populaţia întregii regiuni, celelalte 4 ţări (Kazahstan, Kîrgîzstan, Tadjikistan şi Turkmenistan) având o populaţie cumulată de 37,5 milioane de locuitori. Capitala Uzbekistanului, Taşkent, cu o populaţie de peste 2,5 milioane de locuitori, este capitala Asiei Centrale, din toate punctele de vedere – economic, comercial, cultural, educaţional. A fost al patrulea oraş ca mărime al URSS, după Moscova, Leningrad (acum Sankt Petersburg) şi Kiev. Oraşul rămâne şi acum al patrulea ca mărime din întreg spaţiul ex-sovietic. În plus, Uzbekistanul mai conţine şi importantele oraşe istorice Buhara şi Samarkand. În timpul Imperiului Samanid (persan şi musulman), în secolul X, Buhara devine al doilea centru al lumii islamice, după Baghdad. Centrul istoric al Buharei a fost declarat de UNESCO un loc al patrimoniului cultural mondial. Din punct de vedere istoric, este unul dintre centrele de dezvoltare ale actualului stat uzbec, deoarece a fost capitala Emiratului de Buhara, un puternic stat central-asiatic (practic unicul stat independent constituit în regiune în secolul XVIII, înconjurat de triburi turcice şi teritorii aflate sub dominaţia imperiilor rus şi persan) care a existat din 1785 până în 1920, fiind sub protectorat rusesc din 1873. Imperiul Rus nu a desfiinţat formal acest stat, care a continuat să beneficieze de o largă autonomie internă chiar fiind inclus în Rusia ţaristă. 

Abia războiul civil câştigat de Armata Roşie a bolşevicilor a dus la desfiinţarea statului şi formarea a câteva republici sovietice separate, unite în 1924 în RSS Uzbecă, ridicată la rang de republică unională în 1925. În condiţiile existenţei unei memorii istorice neîntrerupte şi a unei tradiţii statale în regiunea Buharei, Uzbekistanul de astăzi îşi revendică un rol mult mai important în întreaga Asie Centrală decât majoritatea vecinilor săi, rivalizând cu Rusia pentru influenţă în celelalte republici central-asiatice. Celălalt oraş istoric important pentru Uzbekistan este Samarkand, cu o populaţie de peste 500.000 de locuitori (al treilea oraş ca mărime al ţării). Samarkand este un oraş foarte vechi, existând în timpurile Imperiului Ahemenid al Persiei şi fiind cucerit de Alexandru Macedon. A fost unul dintre principalele centre comerciale de pe Drumul Mătăsii şi după islamizarea Persiei, a devenit un ilustru centru de gândire islamică şi studiu coranic, cunoscut în toată lumea musulmană. 

Oraşul este şi un vechi centru de cultură persană, de la începuturile sale până în prezent fiind populat în majoritate de persani (astăzi, tadjicii vorbitori ai unei limbi aproape identice cu persana farsi sunt încă majoritari în oraş). În secolele XIV-XV a fost capitala Imperiului Timurid înfiinţat de Timur Lenk (Tamerlan), un etnic uzbec care provenea din apropierea oraşului. În Samarkand se mai află şi astăzi mauzoleul lui Timur Lenk, un monument al arhitecturii islamice persane. De asemenea, în inima oraşului se află complexul arhitectural Registan, compus dintr-o piaţă publică flancată din trei părţi diferite de edificiile a trei ”madrase” (şcoli islamice)”. Toate aceste monumente de arhitectură fac parte din tezaurul de importanţă mondială al culturii islamice persane.

Armata Uzbekistanului este cea mai numeroasă din Asia centrală, iar ţara a progresat în ultimii ani în ceea ce priveşte dotarea şi instruirea forţelor sale armate. Toate aspectele teritoriale, demografice, economice şi militare pe care le-am menţionat, fac din Uzbekistan un pretendent serios pentru poziţia de lider regional al Asiei Centrale, iar elita de la Taşkent e conştientă de acest lucru şi promovează o politică adesea opusă Moscovei. Uzbekistanul este membru CSI, dar nu a intrat nici în Uniunea Vamală, nici în cea Eurasiatică, nici în Organizaţia Tratatului de Securitate Colectivă, preferând să se limiteze la dimensiunea economică a Comunităţii şi să-şi păstreze independenţa politică. Mai mult, Uzbekistanul a intrat în componenţa Organizaţiei pentru Democraţie şi Cooperare Economică GUAM (compusă, de asemenea, din Georgia, Ucraina, Azerbaidjan şi Republica Moldova şi numită GUUAM pe când şi Uzbekistanul era membru) din 1999 până în 2005. GUAM a fost o alianţă susţinută de Occident, ca o modalitate de a contracara dominaţia rusă din cadrul CSI prin fortificarea unei organizaţii internaţionale concurente cu CSI în spaţiul post-sovietic.

Ce se va întâmpla în continuare în Uzbekistan? 

Conform ultimelor date strecurate în principal în presa rusă, tot de agenţia FerganaNews, care şi-a schimbat afirmaţiile iniţiale, preşedintele Karimov este în moarte clinică şi se fac tentative de a-l reanima. Conform constituţiei Uzbekistanului, dacă şeful statului se află în imposibilitatea de a-şi exercita mandatul, preşedintele camerei superioare a parlamentului devine preşedinte interimar pe o perioadă de trei luni. Acum, acesta este puţin cunoscutul în afara ţării Nigmatulla Yuldashev.

Pe termen mai lung, numărul potenţialilor pretendenţi la funcţia supremă în stat este destul de mic: doar trei.

Primul şi cel mai vehiculat în zvonurile care însoţesc actuala criză este actualul prim-ministru, Shavkat Mirziyaev, în vârstă de 58 de ani, care ocupă funcţia de premier din 2003. El provine din regiunea Jizzakh, vecină cu Samarkandul natal al lui Karimov, şi are potenţiala susţinere a clanurilor Jizzakh şi Samarkand (societatea uzbecă păstrează puternice trăsături tribale). Clanurile vor juca un rol foarte important în desemnarea succesorului lui Karimov, dar tot din cauza lor se poate ajunge la o destabilizare de durată.

Mirziyaev a fost adesea criticat pentru recurgerea frecventă la violenţă şi stilul foarte autoritar în care conduce. Se spune că în timpul mandatului său de guvernator al provinciei Jizzakh (1996-2001), ar fi bătut personal un fermier care venise să i se plângă pe condiţiile grele de lucru din provincie.

Un alt favorit la postul de preşedinte al Uzbekistanului este actualul ministru de finanţe, Rustam Azimov, în vârstă de 56 de ani. Azimov provine din Taşkent şi este membru al clanului Taşkent. Se află în funcţii din guvernul ţării începând cu 1998, întotdeauna în domenii conectate cu finanţele.

Azimov este considerat mult mai flexibil şi mai experimentat în a trata cu puterile din exterior, în special cu cele occidentale, decât potenţialul său rival Mirziyaev.

Un alt membru al clanului din Taşkent şi potenţial ocupant al fotoliului de preşedinte este şeful Comitetului Naţional de Securtate, Rustam Inoyatov, în vârstă de 72 de ani. Inoyatov este considerat unul dintre cei mai puternici oameni din Uzbekistan. Dacă el şi-ar oferi suportul unuia dintre cei doi pretendenţi menţionaţi mai devreme, acela ar deveni preşedinte. Judecând după logica partajării puterii între clanuri, care s-a încetăţenit până acum, Mirziyaev are cele mai mari şanse să preia postul, deoarece s-ar păstra situaţia în care preşedintele şi liderul suprem este susţinut de clanul Samarkand, iar ceilalţi membri ai conducerii de vârf, foarte influenţi şi ei, de clanul Taşkent.

Conform politologului kazah Eduard Poletaev, următorul preşedinte al Uzbekistanului va continua tradiţia politică a lui Islam Karimov. Potrivit lui, nu există motive pentru îngrijorare, deoarece perioada de tranziţie va fi scurtă, iar puterea va fi transferată paşnic următorului preşedinte.

Pe de altă parte, unul din aspectele vieţii politice interne din Uzbekistan care ar trebui să-i îngrijoreze pe toţi observatorii externi este posibilitatea reală ca ţara să alunece pe panta fundamentalismului islamic. Începând cu anii 1990, mai ales în sud-estul ţării, pe Valea Fergana, o zonă dens populată şi în care şomajul depăşeşte 20% (date neoficiale, dar veridice), organizaţiile radicale islamice au căpătat tot mai multă susţinere, iar astăzi aceste forţe pot fragmenta ţara şi folosi teritoriul ei drept bază pentru terorismul islamic internaţional. Guvernul lui Islam Karimov a reprimat cu fermitate manifestările de fundamentalism islamic în toată perioada de independenţă a republicii, aruncând în închisori mii de membri ai mişcării locale islamice Hisb-ul Tahrir. Confruntările dintre manifestanţi şi forţele de ordine din oraşul Andijan, în 2005, au făcut parte din reacţia violentă a guvernării la o încercare de ”revoluţie colorată” orchestrată de anumite mişcări fundamentaliste islamice.

Aşadar, este dezirabil pentru toţi vecinii Uzbekistanului, şi mai ales pentru puterile occidentale, ca ţara să aibă o guvernare centrală puternică, autoritară chiar, deoarece alternativa este mult mai rea. Chiar dacă asta înseamnă că democraţia nu se va instaura în Uzbekistan după plecarea lui Islam Karimov de la putere.