Preauman, subuman

Nu las din mână culegerea de articole „Puterea ideilor“ a lui Isaiah Berlin, apărută la Humanitas, în 2012, în traducerea Danei Ligia Ilin, decât ca să urmăresc pe CNN ce s-a întâmplat la Boston ca urmare a atentatului recent.

În prima clipă, nu fac legătura între carte şi realitate. Abia mai apoi îmi dau seama că eseul autobiografic,
care deschide culegerea, al filosofului englez (născut la Riga în 1909 şi emigrat din Rusia Sovietică în 1921) vorbeşte despre monismul enciclopediştilor francezi din secolul al XVIII-lea ca despre una din rădăcinile acelei forme de fanatism ideologic sau religios care stă la baza actelor de terorism precum acela de la Boston.

Simplificând puţin, să spunem că moniştii consideră că valorile ştiinţifice, morale, culturale sau religioase sunt răspunsuri unice la provocările realităţii. Isaiah Berlin este, el, adeptul pluralismului lui Herder şi al romanticilor.

„Duşmanul pluralismului, scrie filosoful liberal, este (tocmai) monismul, vechea credinţă că există o singură armonie a adevărurilor în care, dacă este autentică, trebuie să se încadreze totul în cele din urmă.“ Biblia cruciaţilor de ieri sau Coranul teroriştilor de azi este această gândire unică şi nenegociabilă, aceea produsă în sânul unei anumite comunităţi religioase, politice sau morale.

Nu poţi să nu vezi că atentatul de la finişul maratonului bostonian, operă a doi tineri musulmani, unul de 19, altul de 26 de ani, ceceni de origine, dar mutaţi  în SUA, are o explicaţie perfect întemeiată în educaţia monistă pe care, cu siguranţă, au primit-o şi care nu
acceptă decât un unic răspuns valabil la fiecare din întrebările pe care e firesc ca omul să şi le pună.

Şcolile coranice de astăzi, ca şi acelea mănăstireşti din Evul Mediu au avut şi au ca menire spălarea creierelor. Cruciadele şi Jihadul nu şi-au propus scopuri diferite. Şi nici mijloace. Fiind prin excelenţă dialog, gândirea implică varietate, opoziţie, contradicţie. Cele sfinte fiind indiscutabile, credinţa preferă gândirii libere rugăciunea, care e un monolog pios.

E o iluzie că fanaticul religios stă de vorbă cu Dumnezeul lui, că meditează la răspunsul acestuia. În fond, el repetă comandamentele Celui de Sus ca încredinţare absolută că-i vor salva sufletul.

Valori diferite

Ca orice liberal, ca Popper sau Aron, Berlin are grijă să distingă pluralismul de relativism. Iată ce spune el: „Am ajuns la concluzia că există mai multe idealuri, aşa cum există mai multe culturi şi temperamente. Nu sunt relativist. Nu zic: «îmi place cafeaua cu lapte, iar ţie îţi place fără; eu prefer bunătatea, tu preferi lagărele de concentrare» – fiecare dintre noi are deci propriile valori care nu pot fi depăşite sau integrate. Cred că asta e fals. Dar cred că există mai multe valori pe care omul le poate căuta, şi le caută, iar aceste valori sunt diferite“. Şi fac totodată parte din esenţa umanităţii, după părerea lui Berlin. Ele definesc,
altfel spus, condiţia umană.

Libertatea nu înseamnă că putem alege orice valoare.

Mai mult: „Toate fiinţele omeneşti tebuie să aibă unele valori comune, altfel încetează să mai fie umane“. Această necesară comunitate a valorilor ne cruţă de pariul pe relativitatea care ne-ar conduce inevitabil la arbitrar. Libertatea nu înseamnă că putem alege orice valoare. Berlin are, aşadar, o problemă: existenţa unor valori comune presupune, pe de o parte, că nu ajunge ca acestea să fie pur şi simplu diferite, cum pretind deopotrivă relativiştii şi pluraliştii, iar, pe de altă parte, că nu ne putem lipsi fără riscuri majore de criteriul de universalitate al moniştilor de ieri sau de azi.

Jihadul, bazat pe uciderea celor străini de dreapta credinţă, a lui Allah, se înţelege, pleacă tocmai de la respingerea universalităţii valorilor iudeo-creştine. Dacă am considera că islamiştii fanatici au dreptul de a ucide, acesta fiind nimic mai mult decât o valoare diferită de a noastră, ar trebui să tolerăm terorismul şi să-i socotim nevinovaţi pe fraţii Ţarnaev de la Boston.

Berlin afirmă însă el însuşi nu doar că valorile sunt multiple, dar şi că fac parte din esenţa umanităţii. Sunt valori pe care nu le admitem, ne războim cu ele, dar pe care, precizează el, „continui să le recunosc ca obiect al căutării omeneşti“.

Fanatism şi boală

Exemplu frapant: „Consider că valorile naziştilor sunt detestabile, dar pot să înţeleg cum cineva poate să creadă că ele sunt singura salvare“. Dar valorile cu pricina nu sunt doar detestabile, ci şi criminale. Ca şi cele ale lui Ben Laden. Nu e destul să le refuzăm, fie şi pe calea armelor, cum sugerează Berlin, nu numai pe aceea a ideilor: trebuie să le scoatem din rândul valorilor care constituie fiinţa umană.

Prin prisma valorilor în numele cărora au rănit şi ucis semeni ai noştri nevinovaţi, cei doi fraţi de la Boston nu pot fi consideraţi fiinţe umane. Nici Ben Laden, nici francezul Merah, care a împuşcat cu sânge rece şapte persoane, între care o fetiţă de 12 ani, apucând-o de codiţe, în timp ce-i punea pistolul la tâmplă. Împotriva tezei lui Berlin, ei sunt „literalmente cazuri patologice“. A invoca drepturile omului, în cazul lor, nu este altceva decât una din costisitoarele slăbiciuni ale democraţiilor contemporane.

A fi preauman conduce,  iată, la a da câştig de cauză subumanului. Sau, în definitiv, la a accepta că din esenţa omului face parte crima. Sunt pentru pluralism, dar nu pot renunţa la ideea că există şi valori universale şi că aceia care nu le respectă nu pot pretinde să fie consideraţi fiinţe umane şi să beneficieze de drepturile cuvenite acestora. Copilul de 5 ani ucis la Boston sau fetiţa de 12 ucisă de Merah n-aveau, ei, dreptul la viaţă? O viaţă pe care le-au luat-o nişte fanatici bolnavi incurabil.