Poveşti cu taximetrişti, la Apollo 111 Teatru

Nu cred să existe bucureştean ori călător prin Capitală care să nu aibă măcar o păţanie cu un taximetrist de la zecile de firme care asigură deplasarea într-un metropolă supra-aglomerată şi dezorganizată.

Această tagmă care numără mii de conducători auto e, de fapt, o categorie profesională care, privită atent, oferă la nivel micro o imagine a României noastre de azi, aşa cum e ea – hibridă, cronic inegală, cu chestiuni nerezolvate ce stau să o sufoce, cu anxietăţi şi depresii, nemulţumiri, o societate la numai câţiva milimetri de implozie. Te şi întrebi când se va petrece?! Bogdan Theodor Olteanu şi Adrian Nicolae au avut inspiraţia şi răbdarea să privească înspre acest strat de Românie şi au scris un text superb, mustind de autentic. Pe care l-au transformat în spectacol la Apollo 111 Teatru, spaţiul underground, la propriu, din clădirea Universul. Pentru cei care n-au ajuns încă pe acolo, sala e în subsolul unde se mai află un bar simpatic şi primitor, ca întreaga atmosferă din zonă.

Personajele principale din Taximetriştii sunt doi prieteni care lucrează noaptea şi se intersectează cu clienţi pitoreşti pe care-i poartă pe străzi spre destinaţie, dar cu care leagă şi conversaţii ce scot la iveală bucurii, suferinţe, concepţii, prejudecăţi. Dramaturgic, autorii recurg ca principii organizatoare la fragment şi istorii intersectate, iar până la final, meşteşugita lor întretăiere conturează un crochiu în logica prezentului hiper-realist al unei patrii încă confuze, într-o tranziţie sălbatică de la controlul total la absenţa oricărei rânduieli. O patrie în care oamenii sunt măcinaţi de probleme, cetăţeanul e pe cont propriu, în care fiecare se descurcă cum poate, cu prădători şi victime, „şmecheri şi papagali“, cum bine mai zice o replică. Creaţia lui Bogdan Theodor Olteanu e un fel de road-movie, aducând din film, gen în care regizorul a şi lucrat, structura secvenţială, montajul caleidoscopic, atenţia pe cadrul scurt, concentrarea pe câte două personaje, de unde şi aerul intimist, colocvial, de călătorie împreună cu publicul prin adevărurile sociale şi umane ale unui oraş. E o formulă de succes în cinematografia mondială, îmi vin acum în minte doar clasicul Taxi Driver, cu Rober de Niro, şi Collateral, cu Tom Cruise şi Jamie Foxx. Pe canavaua Taximetriştilor noştri se desenează în serie visele şi frustrările protagoniştilor eşuaţi în cam singura ocupaţie care le îngăduie să-şi câştige existenţa, cu sacrificii traduse în perpetua amânare a împlinirii unor năzuinţe altfel perfect fireşti şi destrămarea familiei, pentru care nu mai e timp. Lumea din spectacol e ca lumea reală, nedreaptă, nemiloasă, „care pe care“, iar realizatorii au avut inspiraţia de-a o zugrăvi teatral fix aşa cum e, expunând-o în toată „splendoarea“ ei, glazurând drama într-o crustă de comic frust, nu pentru a o face mai lejeră, nici pe departe, ci pentru a-i dezvălui prin contrast, abrazivitatea.

Care-i povestea? Liviu e căsătorit cu Victoria, au fost în UK, le-a fost bine, dar s-au întors când Mama Victoriei s-a îmbolnăvit. Tânărul a pierdut postul anterior, agent de vânzări, iar taximetria a fost varianta autohtonă de-a câştiga suficienţi bani pentru a rezista financiar aici, acasă. Numai că Victoria nu mai vrea să fie singură mereu, iar turele de noapte şi continua oboseală a soţului îi vor înstrăina definitiv. Şi irevocabil. Lică e din Rahova, de şase ani e taximetrist, prietena pe care-o iubea năbădăios l-a părăsit pentru un trai mai bun în afară, şi el lucrează ca s-o ducă pe mama lui Notre Dame, „că e credincioasă“. Urăşte Uber, îi ia peste picior pe ăia cu bomboane mentolate şi apă plată, dar i-ar plăcea să aibă o maşină cu care să intre-n reţea. E simpatic, guraliv, genul care le ştie pe toate şi le exprimă vocal până când dă peste cineva mai tare ca el şi devine mieluşel, c-aşa-i în junglă, dacă vrei să rezişti. Chiar dacă ai o sabie în portbagaj şi te-ai mai îmbrâncit cu unii pe când erai în galeria de la Steaua.

Peste cine dau cei doi în călătoriile lor? Peste o studenţă din Galaţi venită la studii, peste un DJ care-şi caută partenerul suspectat că-l trădează, şi peste Ilinca, soţia unui grande, care le traduce capitalismul pe înţelesul tuturor. Nu reiau, am mai spus definiţia pe care-o trăim zilnic pe pielea şi pe nervii noştri. Din conversaţiile lor viguroase se developează starea României de azi, la nivelul de talpa ţării.

Produs de TETA, asociaţia care organizează Ideo Ideis, cu Apollo 111, printr-o finanţare AFCN, Taximetriştii radiografiază cu veridicitate sociologică într-o remarcabilă formă teatrală o societate în derivă. Nu arată cu degetul, nu stabileşte culpabilităţi, nu dă verdicte, nici soluţii. Ne arată aşa cum suntem şi, poate, grăbiţi să facem faţă confruntărilor zilnice cu viaţa, nu ne vedem în lumina reală. Într-o distribuţie faină tare: Alexandru Ion (Lică), Rolando Matsangos (Liviu), Maria Popistaşu (Ilinca), Victoria Răileanu (Victoria), Alex Chindriş (DJ-ul, în alternanţă cu Paul Nistor), Mădălina Stoica (Studenta, în alternanţă cu Ana-Maria Guran).

Taximetriştii e despre noi toţi, despre vieţile noastre, despre ce am fi vrut să fim şi ce am ajuns, despre dorinţe reprimate, muncă epuizantă, trecerea anilor şi neschimbarea în bine. 30 de ani la scară istorică nu e mult, dar la scară individuală e aproape o viaţă de om şi mult nu mai putem aştepta.