Povestea unui marinar care a ajuns şef de stat

Ultracunoscutul om de televiziune Mihai Tatulici a publicat în tinereţe şi proză, de care puţini cititori îşi mai aduc aminte.  El revine, acum, la dragostea dintâi, punând în circulaţie un roman satiric-excentric-provocator, despre viaţa politică de azi: „Distrugătorul «Speranţa» sau povestea unui marinar deştept şi cu noroc” .

 Aproape toţi politicienii care evoluează pe scena vieţii noastre publice apar ca personaje, cu nume uşor schimbate şi imediat recognoscibile, în acest roman. Autorul declară că totul este o ficţiune, că orice coincidenţă cu viaţa reală trebuie considerată întâmplătoare... El se jură că nu fură, dar l-am prins cu raţa-n gură...

În mod evident, povestea cu ficţiunea reprezintă o simplă măsură de precauţie luată împotriva eventualelor consecinţe juridice ale perisflării unor persoane reale foarte influente. Dar şi un copil (care pierde timpul la televizor, în loc să înveţe) recunoaşte cu uşurinţă cine sunt oamenii ascunşi după măşti sumare.

Protagonistul romanului este Decebal Spulber, comandantul unui petrolier românesc cu care navighează pe mări şi oceane. El conduce echipajul cu o mână de fier, dar şi cu plăcerea de a face din relaţiile cu oamenii un spectacol. Este inteligent, rapid în gândire, mereu cu o mutare înainte în orice dispută, şiret şi lipsit de scrupule. Autorul îi recunoaşte deşteptăciunea, încă din subtitlul romanului, dar îl prezintă ca pe un personaj hilar-malefic, împingând reprezentarea spre caricatură. Citind cartea, am simţit de multe ori o strângere de inimă, indignat de nedreptatea care i se face personajului real, dar n-am abandonat-o, pentru că este bine scrisă, antrenantă ca un film de acţiune şi bazată pe o vastă... documentaţie. Mihai Tatulici ştie mai bine ca mulţi alţii ce s-a întâmplat după 1989 în culisele vieţii politice româneşti. Şi chiar dacă priveşte toate combinaţiile politice ca pe o mascaradă, dezvăluirea acelor combinaţii prezintă interes, pentru noi cei care nu ştim decât ce se declară la conferinţele de presă. Iată o scurtă secvenţă, care ilustrează modul şarjat, batjocoritor-aluziv, în care sunt divulgate diverse aranjamente secrete:

„Şi Pădureţu, alias Cristian Popescu [unul dintre securiştii care îi construiesc din umbră destinul fostului marinar ajuns  − deocamdată – primar al Capitalei, n.m.], intră la idei. El ştia foarte bine unde se ascundea Decebal Spulber. Aşadar, o luă spre Snagov, spre locuinţa directorului de la ziarul Noaptea. Pe drum, însă, întoarse pe toate părţile relaţia asta ciudată a primarului general. Decebal Spulber se ferea, de obicei, de legături primejdioase. Din instinct, nu neapărat pentru că opinia publică zicea una sau alta despre cineva. Acolo unde avea interese însă fora până la capăt. Era şi cazul relaţiei cu Stănică Roşcovanu. Încrengătura de interese dintre Roşcovanu şi Patricianu, pe de o parte, dintre Patricianu şi Citroianu, pe de altă parte, apoi conflictul din Partidul Haotic Liberal dintre Patricianu şi noul lider al Partidului, Jean Stolnicu, îl aşezau chiar în miezul scandalului care stătea să izbucnească. Liberalii ăştia niciodată n-au fost uniţi. Ei bine, Decebal Spulber cu ei voia să facă alianţă, cu ei voia să lupte împotriva Partidului condus de Caramel şi cu ajutorul lor voia să ajungă la conducerea ţării.”

Şi până la urmă, marinarul, ajunge, într-adevăr la conducerea ţării – „lung prilej de vorbe şi de ipoteze”, cum sună un vers al lui George Topîrceanu. Autorul susţine că prin romanul său încearcă să introducă în literatura română un gen cunoscut sub numele de „soap opera”. În realitate acest roman nu are nimic din nevinovăţia  genului invocat, ci este mai degrabă o carte de scandal.

... O carte de scandal însă care, iată, nu provoacă scandal. De ce? Pentru că dinamismul ieşit din comun, stilul fantezist şi ludic, ca şi exagerările clovneşti proiectează naraţiunea într-un regim al gratuităţii. Aşa cum într-un un film de desene animate nu ne îngrozesc loviturile năpraznice, căderile de la mare înălţime, exploziile, tot aşa în cartea lui Mihai Tatulici toate machiaverlâcurile ni se înfăţişează mai degrabă ca un joc (deşi fac parte dintr-o tragedie).

Apariţia romanului poate fi considerată un eveniment monden, dar şi unul literar. Cu aplombul lui caracteristic, Mihai Tatulici sparge o ferăstruică prin care intră puţin aer proaspăt în atmosfera cam îmbâcsită a prozei noastre de azi.