Politică, violențe și fotbal, la capătul lumii

Un conducător de club de fotbal a fost condamnat la închisoare pentru că l-a amenințat pe un oficial al primăriei cu cuvintele: „Ești o țintă, o să mă ocup personal de tine!” Conflictul a pornit de la refuzul subvenției pentru echipă, care l-a înfuriat peste poate pe colericul om de fotbal. În cele din urmă, și-a plătit izbucnirea destul de scump, ceea ce nu l-a împiedicat să-și continue ascensiunea în sportul-rege.

Este povestea lui Edmond Bowen, care s-a stins din viață la începutul acestei luni, fiind omagiat de suflarea fotbalistică din Noua Caledonie. Pentru că Bowen a fost președinte al Federației Caledoniene de Fotbal (FCF), între 2011 și 2013, după ce fusese președinte al clubului AS Magenta, din 2006 până în 2010, perioadă în care a și intrat în vizorul justiției, pentru proferarea de amenințări. Ulterior, avea să aibă alte probleme legale. Mai exact, în 2010, a primit sentința de faliment personal, într-un caz de gestionare defectuoasă a unei companii de închirieri auto, interzicându-i-se totodată să conducă o companie sau entitate juridică timp de 10 ani. Interpretând în cheie proprie decizia instanței, Bowen a candidat și a și preluat conducerea Federației, considerând că e vorba de o funcție publică eligibilă, de tipul mandatului politic, și nu de o poziție executivă. Numai că judecătorii au gândit altfel și l-au condamnat la plata unei amenzi de un milion de franci Pacific (CFP). Iar odiseea juridică a ghinionistului nu s-a încheiat aici, pentru că, în 2014, avea să se aleagă și cu o interdicție de trei ani de la orice activitate legată de fotbal la nivel național și internațional, pentru că nu a completat cu onestitate declarația de integritate atunci când a candidat pentru a fi ales ca membru al Comisiei de disciplină a FIFA. Așa s-a încheiat cariera de oficial a lui Edmond Bowen.

Figură pitorească pentru unii și controversată pentru alții, Bowen a fost și exponent al unui anumit mod de gândire din țara sa. Amenințarea pentru care s-a ales cu prima condamnare era de fapt mai complexă, rezumând conflictul interrasial care umbrește și astăzi societatea caledoniană, așa cum s-a văzut în recentele violențe soldate cu nouă morţi şi pagube importante. „Asta n-o să rămână așa, va fi război! Au fost morți în timpul revoltei kanak (denumirea populației indigene – n.m.), vor mai fi și de-acum încolo! (...) Ești o țintă, o să mă ocup personal de tine! Nu comandă albii în țara mea!” Citatul publicat de ziarul local din capitala Nouméa pe 18 aprilie 2007 a fost preluat în volumul-reportaj de călătorie al lui Ioan T. Morar, intitulat „Cartea de la capătul lumii”, o savuroasă punere în temă a românilor cu peisajul natural, cultural, dar și politic al Noii Caledonii.

Așa că doritorii să afle rădăcinile tensiunilor de astăzi, care au dus la instituirea stării de urgență pe 15 mai și la trimiterea câtorva sute de forțe de ordine de la Paris pentru calmarea spiritelor în cea mai gravă criză înregistrată în arhipelag din 1980, pot răsfoi această carte. Prilej cu care vor afla nu doar fragmente din istoria oficială și mai puțin oficială a teritoriilor caledoniene (legendele întemeietoare, perioadele de canibalism, colonizarea cu deținuți din Franța etc.), ci și detalii anecdotice din prezentul țării „de la capătul lumii”. Cum ar fi, bunăoară, că doi români, delegații ad-hoc 0550 și 0967, au votat pentru rămânerea Noii Caledonii alături de Franța, la congresul de constituire a Le Rassemblement pour la Calédonie, cei doi fiind... Ioan T. Morar și soția sa.

Nu lipsesc descrierile unor peisaje paradisiace, întâlnirile cu puținii români aflați la acel moment în „teritoriile de peste mări”, cum le numesc francezii, poveștile despre triburi și ritualurile lor cutumiare și nici prezentarea procesului de extragere a nichelului, metal indispensabil pentru fabricarea vehiculelor electrice, ceea ce-l face astăzi extraordinar de râvnit. Cum sunt prezente în paginile lui Ioan T. Morar și referirile la lenea comună, iată, și altor spații geografice nemioritice. Întrebându-și „ghidul”, un medic kanak respectat în comunitate, de ce legumele și fructele sunt atât de scumpe, deși abundă împrejur, autorul a primit un răspuns mucalit: „Știi, la noi, în Noua Caledonie, pământul e foarte jos. (...) Prea jos ca să te apleci!” Iar ulterior, când oaspetele și-a exprimat uimirea că nu se recoltează și prelucrează nici vanilia și nici cafeaua care cresc natural pe insulă, i s-a răspuns: „Cum să culegem cafeaua, să o prăjim, să facem atâta efort, când cutia de Nescafé e atât de ieftină?”

Sunt, desigur, felii de realitate, detalii selectate pentru impactul literar, nu o imagine exhaustivă a societății caledoniene. Ceea ce nu face lectura mai puțin interesantă. Dincolo de elementul inedit, exotic, descoperi în paginile cărții și informații serioase, despre împărțirea în nordul sărac și independentist și sudul dezvoltat și loialist, despre temerile populației indigene kanak că reforma electorală votată la Paris îi va diminua ponderea și rolul în propriile teritorii și despre „antimodelul Vanuatu”, o insulă care, după dobândirea independenței, a rămas înapoiată comparativ cu Noua Caledonie, favorizată de apartenența la spațiul francez. Căci, dincolo de sprijinul economic direct primit din Franța, șefii de triburi au indemnizații de la autorități, învățământul e gratuit, infrastructura e susținută cu fonduri din „Metropolă” etc. O situație rezumată perfect de refrenul unui hit al formației de reggae kanaky Gurejele: C'est qui qui paye, qui paye? C'est la France qui paye! (Cine plătește? Cine plătește? Franța plătește!)