Poliţia presei: de la mogulul Ceauşescu la mogulul Voiculescu

Cît de adînci şi de nocive sînt rădăcinile presei comuniste în mass-media de azi?

Cenzura regimului comunist aplicată draconic de Suzana Gâdea ori de Eugen Florescu funcţionează impecabil şi azi. Mulţi dintre tinerii ziarişti se supun directivelor patronului sau ale şefilor trusturilor de presă.

Ce au în comun o serie însemnată din jurnaliştii de azi cu Teodor Brateş, cel care a coordonat transmisia la TVR în zilele sîngeroase ale lui decembrie ’89, delapidînd realitatea şi inventînd ştiri false menite a produce panică în rîndul revoluţionarilor şi al populaţiei în general? Ne aducem aminte de astfel de ştiri, cum că apa a fost otrăvită de contrarevoluţionari, brigăzi de tancuri se îndreaptă spre Bucureşti, pe acoperişurile blocurilor au fost plasaţi terorişti care trag în populaţie.

Diversionistul Teodor Brateş a fost pus sub acuzare în 2018 în dosarul Revoluţiei, alături de Iliescu şi de alţi capi responsabili de uciderea a peste o mie de oameni, cei mai mulţi tineri, care nu voiau decît libertate.

Ce au în comun aceiaşi jurnalişti postdecembrişti cu, de pildă, Darie Novăceanu, numit director al fostului organ PCR „Scânteia“, rebotezat „Adevărul“, cu sprijinul lui Petre Roman şi al lui Silviu Brucan? Într-o serie de editoriale, acesta a înfierat manifestaţia din Piaţa Universităţii şi a aplaudat mineriada din 13-15 iunie 1990.

După cîteva zile de la încheierea misiunii minerilor şi securiştilor deghizaţi în justiţiarii huilei, în „Adevărul“ (cîtă nemernicie a celor care l-au rebotezat astfel) apărea un articol din care citez: „Că pe 13 iunie a avut loc în Bucureşti o tentativă de lovitură de stat este un fapt a cărui negare nu poate fi discutată decât în termenii cretinismului sau candorii, după cum se exprima dl Răzvan Teodorescu. Oricine s-a aflat în acele ore la Televiziune, la Interne sau la Poliţie poate rememora mirosul sălbăticiei şi fricii care pluteau în aer.“ Autorul a devenit ulterior un senior al presei libere, respectat şi chiar admirat. Sute de astfel de articole au apărut de-a lungul timpului în fostul oficios al PCR. Unele semnate de indivizi cu state vechi de plată în presa comunistă, altele manufacturate de recruţi ai presei subordonate politic.

Poliţia presei în comunism şi postcomunism

Nu este în intenţia mea de a face un studiu de caz pe acest ziar, care, după numeroase prefaceri, a devenit o publicaţie onorabilă. Mă preocupă însă cît de adînci şi nocive sînt rădăcinile presei comuniste în mass-media de azi. Mulţi dintre cei care nu au trăit comunismul îl imită acum inconştienţi, din vîrful peniţei, fie pentru avantaje materiale, fie pentru iluzia puterii – sau amîndouă la un loc. Diferenţa dintre scribul comunist şi jurnalistul de azi este aceea că cel dintîi era în cea mai mare parte conştient de textele mizere care plecau din mîinile lui mai întîi la şpalt iar apoi la rotativă, pe cînd ucenicul de azi nu ştie întotdeauna că e manipulat. Vorbim aici de reporterii de teren care la o conferinţă de presă, de pildă, au o singură întrebare pentru cel din faţa microfoanelor: „Ce părere aveţi despre…?“ Iar răspunsul celui întrebat devine o ştire pentru ziar, radio sau televiziune. Asta i-a învăţat facultatea la care le-au predat tot felul de agramaţi proveniţi din presă sau încă activi.

Jurnaliştii de azi – fără a generaliza – au în comun cu cei care au servit regimul dictatorial mogulii de presă. În comunism, mogulul era Ceauşescu dimpreună cu nomenclatura. În nesfîrşita tranziţie, mogulii sînt, de la Dan Voiculescu şi Sorin Ovidiu Vântu, cînd acesta din urmă încă era proprietarul Realităţii TV, la Dan Adamescu, Sebastian Ghiţă, Elena Udrea, Cozmin Guşă şi Maricel Păcuraru, fără a-i enumera decît pe cîţiva care fac din mass-media nu o afacere, ci un mijloc de manipulare a opiniei publice în interesul clientelei politice.

Cenzura regimului comunist aplicată draconic de Suzana Gâdea (condamnată imediat după 1990 la opt ani de închisoare şi graţiată de Iliescu), de Mihai Dulea ori de Eugen Florescu funcţionează impecabil şi azi, mulţi dintre tinerii ziarişti supunîndu-se directivelor patronului sau ale şefilor mai mici sau mai mari ai trusturilor de presă pentru a nu-şi pierde locurile de muncă. Fac excepţie jurnaliştii pentru care meseria nu este negociabilă. Ei fac echipă şi pun pe picioare propriile publicaţii online, multe dintre acestea cîştigînd cu timpul o audienţă mult mai mare decît fostele produse mass-media unde nu au acceptat să-şi plece capul pînă la podea în faţa şefului.

Un adevărat ziarist nu are şef. Are un coleg, de multe ori şi model, în cel care coordonează instituţia de presă, şi are obligatoriu meseria în sînge. Este oare o utopie? Dacă da, vom numi atunci utopia ca pe ceva care are un loc, dar nu are încă un nume. În spaţiul acesta generos, ziaristul adevărat va funcţiona după preceptul lui Pascal: „Nu m-ai fi căutat, dacă nu m-ai fi găsit“. Un ziarist de profesie rămîne egal cu sine indiferent de ce curs urmează istoria. Sînt mulţi, foarte mulţi ziarişti care în anii ’90 au scris ori chiar au fondat instituţii de presă independentă. Ulterior, au trecut de la aprecierea onestă a lui Corneliu Coposu ori a lui Ion Raţiu la punerea la zid a forţelor politice democrate şi a unor personalităţi recunoscute, inclusiv pe plan internaţional, pentru profesionalismul în slujba profesiei, cum ar fi, de exemplu, fosta şefă a DNA, Laura Codruţa Kovesi, actualmente procuror-şef al Parchetului European

Limba de lemn, înainte şi după decembrie ’89

Ceauşescu nu folosea într-un discurs mai mult de trei-patru sute de cuvinte. Am făcut un experiment, desigur, neprofesionist, şi am constatat că multe fraze şi mai ales multe cuvinte pot fi permutate oriunde iar informaţia transmisă rămîne aceeaşi. Adică o bolboroseală agresivă, o logoree pe care o foloseau unii ziarişti obligaţi să scrie „articolul de fond“, semnat însă cu pseudonim. Ca să nu se facă de rîs, îşi spuneau în cercurile de tovarăşi-prieteni. Doar cîteva exemple de formulări care puteau ocupa orice loc pe prima pagină: „să facem totul“, „epoca de triumf împotriva imperialismului“, „cu adîncă emoţie şi mîndrie faţă de conducătorul iubit“. Sute de astfel de exemple făceau ca discursurile lui Ceauşescu să nu fie altceva decît un zgomot de fond, un bîzîit de bondar.

Limba de lemn a fost definită de Nicolae Manolescu drept un „instrument ideal prin care unei ideologii i se răpeşte eficacitatea, silind-o să se transforme într-un corp de dogme, incapabile să explice fenomenele reale...“.

Limba de lemn în presa de azi o auzim cu precădere la talk-show-urile unde directorii de opinie, analişti buni la toate, folosesc cu precădere un limbaj colocvial, ca între tovarăşi de interese mai mult sau mai puţin oculte.

Din cauza faptului că ziarele sînt pe cale de dispariţie, şabloanele verbale de la televiziuni seamănă cu nişte pomelnice. Cuvîntul scris, atunci cînd nu vorbim, de exemplu, de „România Mare“ a lui CV Tudor, reclamă o anumită stăruinţă în a formula o ştire, în a prezenta o informaţie, în a construi un reportaj – care, din păcate, e pe cale de dispariţie.

Între cele mai pregnante amintiri din ultimii ani ai comunismului este imaginea, pe peronul unei staţii de metrou, a unei mulţimi de pionieri, doar în cămaşa albă, cu cravata roşie prinsă în inelul de sticlă şi cu un fel de vestă, tot albă, dintr-un material care semăna cu jucăriile de pluş. Au ocupat un întreg vagon. Mergeau la una din adunările comuniste festive ale lui Ceauşescu. Erau zgribuliţi de frig. Era decembrie.

George Arun - Deutsche Welle