Podcastul lui Ionuț Vulpescu - invitată, Ilinca Dumitrescu (sezonul 5, episodul 12)

Nume de referinţă al artei interpretative româneşti, distinsă cu Ordinul Artelor şi Literelor al Franţei şi cu titlul de Commendatore al Republicii Italiene.

Absolventă cu Diplomă de Merit a Conservatorului „P.I. Ceaikovski” din Moscova, formată în ţară cu marii maeştri Cella Delavrancea şi Mihail Jora, ea a susţinut concerte pe cinci continente, în 46 de ţări şi 39 de capitale, fiind totodată doctor în muzicologie, fost director al Muzeului Naţional „George Enescu” şi autor al unei discografii premiate internaţional.

Pianista Ilinca Dumitrescu vine la microfonul Avangardei. În dialogul cu fostul ministru al Culturii, Ionuț Vulpescu, artista dezvăluie detalii din debutul ei la doar 15 ani la Radiodifuziunea Română, despre marile sale turnee, despre cum a dus muzica românească în cele mai importante săli ale lumii şi despre provocările de a rămâne fidel artei clasice într-o lume aflată în continuă schimbare. Un dialog despre factorul uman și dramele din spatele marilor simfonii, despre artă și sacrificiu, dar și despre cultură și altruism, cu una dintre cele mai mari pianiste ale lumii noastre culturale, Ilinca Dumitrescu.

Interviul integral poate fi accesat la următorul link: 

CD-ul Ilincăi Dumitrescu, printre cele mai bune 20 de discuri ale anului, din sute de propuneri, în competiția de la New York

Ionuț Vulpescu: Bun găsit la un nou episod al podcastului meu, Avangarda, cu Ionuț Vulpescu. Astăzi am bucuria să o am invitată pe pianista Ilinca Dumitrescu. Doamna Dumitrescu, îmi face mare plăcere că sunteți invitata mea.

Ilinca Dumitrescu: Îmi face mare plăcere. V-am urmărit de mai multă vreme, și în ziare, în presă, așa că mă bucur că suntem împreună astăzi.

I.V.: Mulțumesc. Avem și două dintre CD-urile pe care le-ați scos în timp, în colaborare cu Radio România.

I.D.: Cu Editura Casa Radio.

I.V.: Da, sunt niște concerte de Schumann, Liszt, Scriabin, Rahmaninov, iar acesta cu Domenico Scarlatti. Dintre favoriții dvs. Aveți un favorit atunci când sunteți la pian?

I.D.: Da, sigur, mai mulți compozitori, dar favoriții mei au fost întotdeauna Chopin și Schumann, secolul XIX, și Scarlatti. Acest disc, pe care l-ați arătat, a fost făcut în 1985, când era tricentenarul Scarlatti, Bach și Handel. Aceasta e o reeditare a acelui CD, care, mă rog, a fost ales un an după, la New York, de juriul internațional al discului, printre cele mai bune 20 de discuri ale anului, dintre sutele de discuri. Aceasta a fost una dintre marile mele bucurii și reușite.

Cât contează implicarea culturală și artistică a părinților? Povestea Ilincăi Dumitrescu: „ai mei nu m-au forțat niciodată să studiez. Mi-a plăcut, m-am așezat singură la pian.”

I.V.: Am și o carte pe care vreau să o prezentăm, un volum de poezii apărut la GrafoArt, al mamei dvs., poeta Mariana Dumitrescu. Părinții dvs. au fost intelectuali, ați crescut într-o familie strălucită de intelectuali, poeta Mariana Dumitrescu, mama dvs., și tatăl dvs., Ion Dumitrescu, compozitor, Președintele Uniunii Compozitorilor.

I.D.: Un sfert de secol, 25 de ani.

I.V.: Cât a contat faptul că părinții dvs. au fost Mariana și Ion Dumitrescu, în opțiunile dvs. pentru cariera artistică?

I.D.: Cred că de la început, era clar ce o să fac. Am spus asta de multe ori, sunt mulți copii din familii de muzicieni sau artiști, care ar fi trebuit să urmeze această cale. Dar nu toți au avut dăruirea respectivă și nu toți au putut să muncească atâta. Pentru mine a fost de la început ceva foarte clar, aveam pian în casă, bineînțeles, ai mei nu m-au forțat niciodată să studiez. Mi-a plăcut, m-am așezat singură la pian.

Trădările din viața Ilincăi Dumitrescu. „Pianul nu m-a trădat niciodată.”

I.V.: Ați văzut pianul și v-ați împrietenit.

I.D.: Da, la câțiva ani. La cinci ani am început eu pianul.

I.V.: Primul prieten adevărat.

I.D.: E adevărat. Și toată viața nu m-a trădat. Poate o să mai vorbim despre trădători.

I.V.: Despre trădări.

I.D.: Trădări și trădători. Pianul nu m-a trădat niciodată. Mi-a plăcut că și Enescu spunea asta. Și în amintirile lui. Spunea că vioara a fost prietenul lui, prietenul dintotdeauna. Și nu l-a părăsit. Nu l-a trădat. Asta e legat de mine și de pian. Deci a fost o opțiune foarte normală. Foarte naturală. Și nu am părăsit-o toată viața. Cânt la pian...

I.V.: A fost vreo trădare care v-a afectat?

I.D.: A, multe trădări, sigur că da. Multe, multe trădări. Dar nu din familia mea apropiată. Familia mea apropiată a fost foarte, foarte iubitoare și generoasă. Și au fost alături de mine cât au trăit ei. Și eu la fel am fost alături.

I.V.: Și care trădare v-a durut cel mai târziu?

I.D.: Prieteni. Prieteni. Și din familie. Din familia mai largă. Prieteni în ghilimele. Că acum nu-i mai pot numi prieteni. Deci aceasta este o trăsătură pe care eu n-o suport. Da. Minciuna, trădarea... În fine... Se îmbină.

Prietenii, puțini și rari în viața Ilincăi Dumitrescu: „Ajungi la această vârstă să te gândești cu cine ai rămas.”

I.V.: Prietenia cum ar arăta în viziunea Ilincăi Dumitrescu?

I.D.: Prieteni sunt foarte puțini. Prieteni sunt foarte puțini. Până la urmă ajungi, așa, la o vârstă. Eu, mă rog, nu mă consider la o vârstă foarte înaintată, dar ea este. Asta este.

I.V.: Nu, nu sunteți.

I.D.: Vă mulțumesc. Dar asta este. Ajungi la această vârstă să te gândești cu cine ai rămas. Din cei cu care ai defilat o viață întreagă. Și aceia sunt puțini. Din păcate, cei mai importanți și oameni care au fost într-adevăr cu tot sufletul alături de mine au fost mai în vârstă și nu mai sunt. Și nu mai sunt. Oameni extraordinari. Același lucru s-a întâmplat și cu familia mea. Care au avut prieteni mult mai în vârstă. De exemplu, maestrul Mihail Jora. Sigur, era profesorul și al tatălui meu și al mamei mele, dar, la un moment dat, a dispărut. Eu am fost ultima elevă, ultima discipolă.

Ilinca Dumitrescu, ultima elevă a lui Mihail Jora. Ce lucrări i-a dedicat compozitorul și de ce?

I.V.: Ați fost eleva lui Mihail Jora.

I.D.: Da, da, da. Și mi-a dedicat mai multe lucrări. Sonatina și Preludile pentru pian și cele două Caiete de poze și pozne. Am fost ultima lui elevă.

I.V.: Cum era Mihail Jora? Ce ați învățat de la el?

I.D.: Am învățat enorm. Am învățat enorm. Și nu numai muzică. Adică, vedeți, toată această generație de mari muzicieni care, după Enescu, imediat după Enescu, dar legați de Enescu, care au creat școala românească de secol XX de muzică românească, erau oameni cu o vastă cultură. Învățase în Europa. Mihail Jora învățase la Leipzig, pe urma la Paris. Erau oameni cu o educație, cum am spus, foarte strictă, foarte severă. Și ei au adus în România, în prima jumătate a secolului trecut, acest spirit de muzică europeană, de cultură foarte adâncă. Mihail Jora era un avangardist. Apropo de emisiunea dvs. El era în anii 1920 un avangardist. La un moment dat, în anii 60, când la noi venise o avangarda nouă, complet bazată pe alte sisteme muzicale, considerau pe Jora și pe alții niște pășuniști. Lucru ridicol. Fiindcă maestrul Jora, la începutul secolului XX, el era un avangardist. Venise de la Paris, împreună cu Marcel Mihalovici și cu Filip Lazar. Erau prieteni, fuseseră colegi. Și au adus la noi, în România, această muzică pur și simplu în sincronie perfectă cu ce se petrecea în lume. Asta e un lucru frumos.

I.V.: Iar Jora a fost prieten cu tatăl dvs.

I.D.: Da, sigur că da. Și după ce ei au fost studenții lui. Și mama, fiindcă ea a fost și actriță, iar Conservatorul din București, unde Jora era rector, era împreună cu Arta dramatică. Muzică și artă dramatică. Conservatorul de muzică și artă dramatică. Și el era rector. Ani de zile a fost rector.

Cine au fost prietenii poetei Marianei Dumitrescu, mama Ilincăi Dumitrescu?

I.V.: Și pe coperta 4 a acestui volum, o antologie a versurilor mamei dumneavoastră, este unul din cele trei nume mari care semnează în coperta 4, împreună cu Acad. Șerban-Cioculescu, mare critic și istoric literar și doamna profesoară, Zoe Dumitrescu-Bușulenga.

I.D.: Da, ele au fost colege. Zoe Dumitrescu-Bușulenga și cu mama mea la facultate. Și după ce au terminat ei studiile, Maestrul Jora a rămas prieten de familie. Așa că eu când m-am născut, Maestrul Jora era în familia noastră, împreună cu alți...

I.V.: Ați găsit pianul și l-ați găsit și pe Mihail Jora în casă.

I.D.: Da, și pe Cella Delavrancea.

Educată de Cella Delavrancea, Ilinca Dumitrescu face dezvăluiri din ultimii ani ai artistei

I.V.: Și cu doamna Cella Delavrancea, ați avut de asemenea lecții. Înainte sau după Mihail Jora? Sau în același timp?

I.D.: În același timp. Da, sigur. Ei erau foarte în vârstă. Cella Delavrancea era și mai în vârstă. Eu am prins-o când avea în jur de 80 de ani. Dar am învățat 3 sau 4 ani, cam așa, cu ea în adolescență. Și după asta, înainte de studiile superioare, după asta, mă rog, am plecat să urmez studiile superioare. Dar cu ea am învățat lucruri foarte adânci. Și ea nu era numai o profesoară de pian. Era un intelectual.

I.V.: Dar vreau să vă întreb, dincolo de lecțiile de la pian, personalitatea ei, cum vi s-a dezvăluit? Ați dezvoltat o relație personală cu Cella Delavrancea?

I.D.: Sigur, sigur că da. Bineînțeles, ea nu era numai o profesoară de pian. Poate era mai puțin o profesoară de pian, cât era un om plin de fantezie, un om care avea o cultură vastă și ramificații în toate părțile. Și atunci îți deschidea fel și fel de ferestre, fel și fel de idei, ți le dădea. Poate pentru un adolescent era nevoie să fie cineva cu studii adânci de tehnică. Dar nu conta până la urmă acest lucru în orele mele cu Cella Delavrancea, fiindcă ea îți dădea fantezia întregii muzici pe care tu o cântai. Începând cu Chopin, era specialistă în Chopin. Eu sunt a patra generație de la Chopin, ea era a treia generație. Învățase cu Maitre Philippe la Paris. Maitre Philippe era un mare profesor în acea vreme, care învățase cu un elev al lui Chopin.

Ceva ce pare anecdotic, fără a fi astfel. Ilinca Dumitrescu: „Deci Chopin a avut un elev, nu mai știu numele lui, iar apoi a fost acest Maitre Philippe și Cella Delavrancea și eu”

I.V.: A patra generație, ea era cu a treia. Și celelalte dinainte, care au fost prima și a doua generație?

I.D.: Chopin. Deci Chopin a avut un elev, nu mai știu numele lui, iar apoi a fost acest Maitre Philippe și Cella Delavrancea și eu. Spun întotdeauna așa, pare că este ceva anecdotic, dar acesta este adevărul. Și atunci s-a transmis această tradiție a interpretării lui Chopin. Asta fiindcă m-ați întrebat de Cella Delavrancea.

I.V.: Îmi amintesc, mă rog, imaginele difuzate după Revoluție când a fost sărbătorită la Centenar.

I.D.: Da.

I.V.: Centenarul, nu, pe scenă la Ateneu.

I.D.: La Sala Radio.

Provocările vieții Maestrului Jora

I.V.: La Sala Radio era.

I.D.: La Sala Radio, da. În 1980, finalul în anii 80. În anii 80, da. Dar revenind la maestrul Jora, până înainte de a muri, noi l-am întâlnit, el a murit în 1971. Eu atunci terminam liceul de muzică din București și plecam la studii. Până atunci mai luam câte o lecție de armonie, de teorie. Am fost foarte legați, familia noastră, de maestrul Jora.

I.V.: Tatăl dvs. l-a și ajutat în chip nemijlocit, într-un moment greu pentru Jora.

I.D.: Da, da, da. Au fost atunci sfârșitul anilor 40, începutul anilor 50, în Obsedantul deceniu. Anii 50. Anii 50. Stalinismul. Stalinismul, sigur că da, fiindcă în 1947 maestrul Jora s-a ridicat în ședință la Conservator și a ținut un moment solemn pentru plecarea regelui.

I.V.: În 1947, după 30 decembrie.

I.D.: Exact, da. Și a fost o întreagă stupoare. Da, fiindcă atmosfera era foarte tulbure atunci. Nu se știa ce se va întâmpla. În fine. Și după acest lucru, el a fost pedepsit și dat afară din Conservator. Și șapte sau opt ani n-a mai avut nicio slujbă. Și atunci l-au ajutat foștii elevi. El a fost foarte devotat studenților lui, elevilor lui. A fost un om extraordinar și de curaj și de caracter. Da, și toți elevii lui l-au ajutat. Iar tatăl meu în 1954 a devenit președintele Uniunii Compozitorilor. Și atunci a făcut tot posibilul să îl ajute să revină în lumea muzicală. Și nu numai pe el, dar și mulți, mulți alții. Unii au fost recunoscători, alții...

I.V.: Recunoștința e floare rară.

I.D.: Bineînțeles.

I.V.: La noi și mai peste tot. Nici nu trebuie să o aștepți până la urmă.

I.D.: Nu trebuie să o aștepți. Revenind la ce m-ați întrebat la început, rămâi cu foarte puțini prieteni. Rămâi cu foarte puțini prieteni, dar e bine că au existat și există și aceștia.

I.V.: Cred că și legat de un moment, legat de Enescu, când tatăl dvs. era președinte al Uniunii Compozitorilor, și cred că a inițiat o comemorare a lui Enescu. Am citit chestiunea asta.

I.D.: Da, bine, mai multe comemorări. Enescu a murit în 1955. Și atunci o delegație a Uniunii Compozitorilor s-a dus la Paris. Atunci s-a dus la Paris și au depus coroane.

I.V.: Chiar după înmormântare?

I.D.: Da, la înmormântare n-au putut să meargă. N-au mers. N-au putut să meargă. El e mormântat la Père-Lachaise, Enescu. Dar s-au dus. Sigur că au fost discuții diverse cu diaspora, cu ce se întâmpla atunci, dar autoritățile de atunci, din anii aceia, au făcut foarte multe lucruri pentru memoria lui. Deci atunci s-au pus bazele festivalului și concursului Enescu.

I.V.: Cred că imediat, în 1955, că e prima ediție.

I.D.: Nu, în 1958. Nu ați greșit, fiindcă de atunci au început toate...

I.V.: Imediat după moartea lui Enescu.

I.D.: Exact. Atunci s-a gândit și întemeierea muzeului Enescu. S-a gândit tot în 1956. Cam atunci au început toate lucrurile pentru întemeierea muzeului, dar muzeul tot în 1958 a fost deschis.

I.V.: Odată cu prima ediție al festivalului.

I.D.: Da. Și știți, sigur...

Tatăl Ilincăi Dumitrescu, Președintele Uniunii Compozitorilor 25 de ani

I.V.: În casa lui Enescu.

I.D.: Da. Nu era casa lui Enescu, dar el... Casa unde a locuit. Era căsătorit, sigur, cu Maruca Cantacuzino. Și revenind la ceea ce spuneam, sigur, unul din lucrurile ciudate, dar interesante, ale existenței mele, pot să zic, am devenit directoarea muzeului Enescu.

I.V.: Muzeului Enescu era la Palatul Cantacuzino, într-adevăr.

I.D.: Da, sigur. Unde tatăl meu, an de zile, aproape 25 de ani, un sfert de veac, a fost președintele Uniunii.

I.V.: Uniunea Compozitorului a fost dintotdeauna acolo?

I.D.: Nu.

I.V.: Nu avea cum.

I.D.: Nu, nu, nu. Uniunea Compozitorului este pe bazele societății compozitorilor români, înființată de Enescu și de Jora și de alții mari compozitori, Alfred Alessandrescu, știu eu, în anul 1920. Da. Și pe bazele acestei organizații s-a făcut...

Problemele din sediul Palatului Cantacuzino

I.V.: În sediu, acolo, la Palatul Cantacuzino? Din ce an funcționează?

I.D.:  Nu. Tot așa. Din 1956, dacă mi-aduc bine aminte, acolo era Institutul de relații cu Uniunea Sovietică.

I.V.: Da. Institutul... Palatul Cantacuzino. Da, da, da.

I.D.: Fusese rechiziționat, să zicem așa.

I.V.: Da, o clădire superbă. Nu știu de ce durează lucrurile de restaurare de ani, de zile, cu tot felul de povești.

I.D.: Foarte multe probleme aici. Aici ne-ar trebui o emisiune.

I.V.: Facem un foileton.

I.D.: Un foileton, exact, ca să vă spunem.

Cine e acasă în casa lui Enescu? Scandalul unui muzeu

I.V.: Dar e normal să fie Uniunea Compozitorilor acolo, în casa lui Enescu? Cum vedeți lucrul ăsta?

I.D.: Nu, nu.

I.V.: Nu e potrivit?

I.D.: Nu, nu. Nu este potrivit. Adică eu am tot spus acest lucru, l-am scris, l-am făcut.

I.V.: Ați fost director la muzeul lui Enescu. 12 ani.

I.D.: Și 2 ani înainte eram șeful secției de concerte. Deci 14 ani am fost eu acolo. M-am luptat cu aceste lucruri. M-am luptat. Unii oameni au înțeles, alții au acționat și mi-au făcut ce au făcut. Dar eu nu am dat înapoi și concluzia mea este că am făcut foarte bine ce am făcut. Dar, din păcate, iată ce se întâmplă. Uniunea, sigur că are foarte mare legătură cu Enescu și nu se mai discută acest lucru, dar în anii aceia 50, era binevenită această idee de a veni Uniunea Compozitorilor în Palatul Cantacuzino, de a salva acest palat, care până la urmă a devenit o casă a muzicii, de a salva de alte intruziuni din acestea. Fel și fel de schimbări politice.

Muzeul Enescu, refăcut în jumătate de an de Ilinca Dumitrescu: „Dar până în 1994 muzeul Enescu era numai pe hârtie. Nu era nimica făcut. Eu am fost numită directoare în 1994 și în șase luni de zile am refăcut muzeul.”

I.V.: Putea să aibă o destinație...

I.D.: O ambasadă.

I.V.: Fără nici o legătură cu domeniul Enescu și cu domeniul cultural.

I.D.: Exact. Ați spus foarte bine.

I.V.: Cum s-a întâmplat și cu alte clădiri emblematice.

I.D.: Exact. Și atunci, lucrul ăsta a fost foarte bun în acei ani. În anul 1977, după cutremur, atunci a fost și un pretext ăsta. Uniunea a fost evacuată de acolo și muzeul Enescu și închis totul. Deci, din 1977 până după anii 1989 până în 1990, cam așa, totul a fost închis. Obloanele trase, nu se știa ce este acolo. Au vrut să facă un muzeu al muzicii românești, dar care niciodată nu a ajuns să fie realizat. Era și foarte greu. Și totul a stagnat. După Revoluție, în primii ani, a venit ideea de a reveni. De a reveni și Uniunea și muzeul Enescu. Dar până în 1994 muzeul Enescu era numai pe hârtie. Nu era nimica făcut. Eu am fost numită directoare în 1994 și în șase luni de zile am refăcut muzeul. A fost o muncă titanică, pot să spun, dar am avut alături mari muzicologi care mai trăiau atunci, și Vasile Tomescu, și Viorel Cosma, și Octavian Lazăr Cosma. Am cooptat cei mai importanți muzicieni, Pascal Bentoiu, Teodor Grigoriu, care erau enescologi. Și am reușit în șase luni, am refăcut muzeul. Ei, Uniunea Compozitorilor a rămas acolo. Din păcate au fost problemele acestea de sediu. Uniunea avea aproape tot palatul, muzeul avea câteva camere. Și a fost o luptă foarte...

I.V.: Inegală.

I.D.: Inegală, sigur, sigur că da.

I.V.: Care ar fi pentru public un lucru mai puțin cunoscut despre acea clădire? Despre un loc în care Enescu a stat, câți ani locuit?

I.D.: El, de fapt, nu a locuit acolo. Nu îi plăcea să stea în palatul mare, în spate. Pentru că, sigur că știți, în spate este o casă pe care noi am făcut o casă memorială.

I.V.: Da.

I.D.: Mai degrabă acolo stătea. Acea clădire era pentru administrație, pentru servitori... Așa, era o clădire mică, dar bună, ca o vilă. Și lui îi plăcea să stea acolo. Și în anii dinaintea plecării sale, în 1946, când a plecat cu Maruca definitiv din țară, în acei ultimi ani, în anii 40, a locuit acolo. Și acolo erau celebrele întâlniri cu muzicieni sau oameni de cultură. El cânta, făcea și muzică de cameră și ei veneau, discutau, plecau. Era un fel de boemă muzicală de cea mai înaltă clasă.

Excelența necăjește. Ilinca Dumitrescu: „Am fost lăudați foarte mult pentru lucrul acesta, dar acest lucru a deranjat”

I.V.: În anii 40.

I.D.: Da. Iar el avea o cămăruță pe care noi am refăcut-o foarte frumos. Toată Casa Memorială, nu mai știu acum ce s-a întâmplat. A trecut prin atâtea mâini tot ce am făcut atunci. Mi se rupe inima, apropo ce spuneam de trădări și de oameni lipsiți de caracter. Am făcut atunci cu tot dragul. Am refăcut și Muzeul Mare și Casa Memorială. Și am fost lăudați foarte mult pentru lucrul acesta, dar acest lucru a deranjat. A deranjat interese, alte interese financiare. Greu de discutat, vă repet. O să putem face un serial.

Insuficiențele Festivalului Enescu, un verdict al Ilincăi Dumitrescu

I.V.: Nu ne ajunge timpul. Enescu stătea într-adevăr în spate, în căsuța aceea în care...

I.D.: Ați fost probabil, ați văzut.

I.V.: Da. Credeți că facem suficient de mult pentru promovarea lui Enescu? Dincolo de festival, care, sigur, este un reper pentru viața culturală.

I.D.: Bineînțeles. Și la festival. Eu am multe de spus despre promovarea lui Enescu și nu numai lui Enescu. Noi facem. Noi, în principiu, facem pentru lui Enescu. Facem. Dar e foarte greu. Adică trebuie să ai interpreți, care trebuie să interpreteze la cel mai mare nivel. Din păcate, cei care cântă în festivalul Enescu, mari dirijori, mari orchestre, mari soliști, așa, nu mai cântă pe urmă Enescu. Cântă o dată și maximum...

Ilinca Dumitrescu critică repertoriile din Festivalul Enescu: „Aici însă nu e vina nici a statului român, nici a interpreților români. Enescu e un compozitor foarte dificil. Foarte dificil.”

I.V.: Cântă unii. Destul de puțini.

I.D.: Unii. Da, destul de puțini. Dar marile orchestre parcă nu cântă. Parcă nu cântă. Mai cântă Rapsodii, câteodată am auzit la postul Mezzo. Dar Enescu nu e numai cel din rapsodii. Aici însă nu e vina nici a statului român, nici a interpreților români. Enescu e un compozitor foarte dificil. Foarte dificil. Trebuie să depui o muncă deosebită pentru a-l cânta cum trebuie, pentru a înțelege exact ceea ce a scris el acolo și a nu inventa, fiindcă el scria în partitură tot ce voia și nu te lăsa să inventezi nimic. Așa că poate că este un compozitor al viitorului, cum au fost mulți alții.

Ilinca Dumitrescu despre ce nu e bine în Festivalul Enescu: „Este pus Enescu în acest festival cu lucrările lui de tinerețe sau neterminate, sau terminate de alți compozitori, alături de capodopere ale muzicii universale”

I.V.: Simfoniile lui de tinerețe nu sunt așa cunoscute, de fapt, deși sunt foarte frumoase.

I.D.: Este pus Enescu în acest festival cu lucrările lui de tinerețe sau neterminate, sau terminate de alți compozitori, alături de capodopere ale muzicii universale. Vii cu o simfonie de Mahler arhicunoscută, vii cu, știu eu, o piesă de Bartók și așa mai departe, chiar Schönberg, chiar Weber, cu lucrurile lor esențiale. Și noi îl punem pe Enescu cu un prolog la Oedip, sau o piesă neterminată din tinerețe. Nu e bine asta. Nu e bine. M-am bucurat și am văzut că și muzicologi tineri au înțeles lucrul ăsta. Au înțeles și au spus că nu este cea mai fericită idee. Adică să vii, totuși, cu acel Capriciu român pentru vioară, neterminat de Enescu, care sună într-un fel. Șerban Lupu, violonistul, a lucrat foarte mult. S-a zbătut foarte mult să-l aducă la o linie relativ enesciană. Și atunci nu îl pui în comparație cu lucrări arhicunoscute.

I.V.: De asta spuneam și de simfonii. E totuși Enescu. Sigur. Noi avem și talentul ăsta de a-l ține sub obroc, dar mai degrabă de a conserva decât de a promova, decât de a scoate la lumină.

I.D.: Sigur, sigur.

I.V.: Patrimoniul, dacă nu e în lucrare și doar stăm și îl protejăm, nu facem nimic.

I.D.: Sigur că da, sigur că da. În festival, vă repet, au fost anumiți care au cântat foarte bine. Foarte bine lucrări de Enescu, dirijorii și...

Cui îi e frică de Vox Maris?

I.V.: Cine v-a plăcut în mod deosebit?

I.D.: Nu pot să spun acum, au fost destui de-a lungul timpului. Alții, însă, au luat-o mai ușor, mai pe deasupra. Știu cazul unui mare dirijor, cu o mare orchestră, care, până în ultimul moment, n-a studiat Vox Maris, că îi se părea că este ceva ușor. În momentul în care a luat partitura și a văzut, l-a apucat o panică și a trebuit să schimbe, mi se pare, în program.

I.V.: Și Vox Maris e destul de des în program.

I.D.: Da. Acestea sunt lucrări grele. Deci, discutându-i despre Enescu, sunt multe probleme care pot fi cizelate de-a lungul timpului.

Amintiri de la debutul Ilincăi Dumitrescu

I.V.: Am vorbit mai devreme de Mihail Jora, studioul Mihail Jora, între timp, sala de la radio, de pe Berthelot, poartă numele lui. Dvs. acolo ați debutat, dacă nu mă înșel, la sala radio, care astăzi poartă numele lui Mihail Jora  cu maestrul. Ați cântat cu Emanuel Elenescu.

I.D.: Exact, așa este.

I.V.: Vă amintiți ziua aceea?

I.D.: Cum să nu? Sigur că da. Aveam 15 ani și am cântat concertul la Major de Mozart, KV 488. Și maestrul Elenescu, care era un tip foarte haios. Nu știu dacă l-ați cunoscut.

I.V.: A trăit mult și știu că era o personalitate. Am prins, sigur că da...

I.D.: Era o personalitate, un dirijor foarte serios, foarte bun. Aici fac o mică paranteză, o glumă pe care am spus-o de multe ori, dar o mai spun o dată aici.

I.V.: Aici n-ați mai spus.

I.D.: El era foarte în vârstă când a dirijat ultimele orchestre. Până aproape să moara...

I.V.: Și Cella Delavrancea, că au ajuns la centenar amândoi.

I.D.: Pe acolo. Și îi spunea cineva, ei, bravo, să trăiești o sută de ani, să trăiești la mulți ani o sută de ani. El zicea, dar ce îmi limitezi dumneata existența?

I.V.: Aici avea și profesorul Manolescu, mi-a zis cândva, mama lui a făcut o sută de ani. Și la o sută de ani el a întrebat-o, și acum mama, ce-ți dorești? Ce să fac? Merg pe două. Deci, cam asta e. De ce să ne limităm noi existența.

I.D.: Da, așa cu maestrul Elenescu și pe urmă ne-am întâlnit de-a lungul vieții, de multe ori. Am cântat de multe ori cu el, odată când a împlinit el 80 de ani și cântam la Cluj, cu filarmonica din Cluj. Și, în fine, am mers de multe ori împreună.

Sălile din întreaga lume în care Ilinca Dumitrescu s-a simțit ca acasă

I.V.: Este sala care v-a rămas așa aproape de suflet, de inimă, pentru că ați debutat acolo?

I.D.: Da, dar Ateneul este Ateneul. Da, toate concertele mele mari și seria de recitaluri. Asta este pentru mine cea mai importantă. Marile mele programe de recital la Ateneu le-am făcut întotdeauna și m-am simțit bine. Și mă simt bine în continuare, că cânt în continuare, nu m-am lăsat de cântat.

I.V.: Ați fost pe toate continentele, ați avut zeci de țări unde ați concertat, în multe capitale. Dacă ar fi să faceți așa un top al sălilor de care sunteți legată sentimental, poate prin program, poate prin reacția publicului, poate prin cronici. Care ar fi un top?

I.D.: Nu m-am gândit, dar sunt. În primul rând, Ateneul. Și mulți artiști spun lucrurile acestea. Pentru acustică, pentru tot. Ateneul român. Apoi, un moment foarte important, care a fost emoționant pentru mine, am cântat la Beethoven House, la Bonn. Unde este casa lui Beethoven, alături de sala de concert, și arhivele Beethoven. Și am fost, am discutat cu directorul arhivelor, a fost un moment foarte emoționant pentru mine. Ce să vă mai spun? Bine, Philharmonica din Leningrad, care era atunci, sigur, am avut un recital Scarlatti-Prokofiev, cu succes deosebit. Am avut, bine, am cântat și în sala mare, de la Moscova. Apoi, ca să trec peste ocean, cu tot așa ceva deosebit, teatrul din Brasilia. Acel teatru celebru, care e ca o piramidă, o piramidă strălucitoare albă. Și am cântat cu o orchestră, concertul de Grieg. Asta ca să vă spun câteva... Ei, pe urmă, foarte mult am cântat în Finlanda, la Academia Sibelius. Am avut un recital întreg Chopin, în anul Chopin. Am cântat la Budapesta, în cele mai mari săli, nu știu, dar acestea mi-au fost mai aproape. Ei, am cântat în Uruguay, la Montevideo, cu orchestra Radio, orchestra lor celebră Radio, care era cea mai veche din America de Sud. Am cântat concertul 4 de Beethoven. La Buenos Aires, multe, multe locuri.

Călătorii în jurul lumii, cu Ilinca Dumitrescu: „Da, ăsta a fost visul meu de când eram copil. Aveam ca o fel de întruchipare a unei păsări cu aripi largi. Așa aveam eu senzația că vreau să zbor, să merg. Și, uite, Dumnezeu m-a ajutat”

I.V.: Frumos, America Latină. Ați fost în toate.

I.D.: Da, am mers în foarte multe locuri. Aici vreau să vă spun așa o mărturisire, că mai mulți muzicieni mi-au spus atunci, Ilinca îți pierzi timpul, mergi în atâtea locuri de pe glob, trebuie să cânți mai mult în Germania, în Italia, în Franța. Eu întotdeauna am visat să cânt pretutindeni, dacă se poate, sigur, și iată că s-a putut. Da, ăsta a fost visul meu de când eram copil. Aveam ca o fel de întruchipare a unei păsări cu aripi largi. Așa aveam eu senzația că vreau să zbor, să merg. Și, uite, Dumnezeu m-a ajutat, am fost în niște locuri extraordinare și singură, dar și cu alți muzicieni. Aici vreau să spun despre fagotistul Vasile Macovei, cu care am umblat foarte mult în anumite locuri din lume, cu Șerban Lupu, violonistul, așa, cu cântăreți mai mulți. Dar marea majoritate a turneelor le-am făcut singură. Și, repet, mi-au plăcut mult recitalurile solo. Da, da, da. Mai uitam concertul din Vietnam, unde la Hanoi...

I.V.: La opera.

I.D.: Da, este o opera care este copia operei din Paris.

I.V.: În cartierul francez.

I.D.: Ați fost, probabil.

I.V.: Am citit și vreau să merg. E foarte interesant.

I.D.: Da, da, da. Și cu foarte multă bună organizare. Ei vorbind franceză. Da. La Tokyo am fost câteva ori. La New York am cântat, sigur, la Merkin Hall, care este o sală foarte importantă și multe alte...

Ce e cel mai important în startul carierei unui artist? Ilinca Dumitrescu: „E important pentru un copil sau un tânăr să aibă pe cineva care să fie alături de el și să nu fie critic neapărat. Critici sunt ceilalți oameni. Sunt destui oameni critici.”

I.V.: Părinții dvs., acolo unde sunt ei, deși nu v-au încurajat atunci când erați mici, că n-ați făcut pian, pentru că v-au spus ei să faceți pian.

I.D.: Nu, nu, nu.

I.V.: Credeți că sunt mândri de dvs.? Sunt mulțumiți de cariera pe care o aveți?

I.D.: Eu cred că da. Și mă gândesc aici și la bunica mea. Bunicii mei, noi am locuit împreună, în această carte, în prefață, eu povestesc mai multe lucruri. Și bunica mea era ca un fel de impresar al meu. Era o persoană care m-a iubit întotdeauna și mă ajuta. Orice făceam era extraordinar. Eu știam că nu e extraordinar. Dar ea, de când eram copil, spunea, ai cântat formidabil. Asta îți dădea un curaj. E important pentru un copil sau un tânăr să aibă pe cineva care să fie alături de el și să nu fie critic neapărat. Critici sunt ceilalți oameni. Sunt destui oameni critici. Dar un om tânăr trebuie să aibă pe cineva care să fie trup și suflet cu el. Aceasta era bunica mea și tatăl meu. Mama, din păcate, a murit când eu eram încă copil. Dar repet ceea ce am spus la începutul convorbirii noastre, că familia mea a fost extraordinară.

Criticul foarte exigent, cucerit de Ilinca Dumitrescu. Cine i-a înscris CD-ul în competiția de la New York?

I.V.: Oamenii sunt mai degrabă critici. Dar aveți un critic muzical care a crezut în dumneavoastră de la început? Cineva care v-a văzut, v-a ascultat și a spus, uite, aici este începutul unei cariere strălucite?

I.D.: Da, au fost mai mulți. Acum vedeți...

I.V.: De cine ați fost mai apropiată dintre criticii noștri importanți?

I.D.: Am spus de Viorel Cosma, un critic la care țin foarte mult și se vorbește foarte puțin despre el acum, Alfred Hoffman, care era...

I.V.: Citeam la România Liberă, îl știam.

I.D.: Și în Contemporanul avea, și bine, în Revista muzicală, în toate acestea muzicale, dar avea rubrica lui. El era foarte cunoscut că e foarte sever și știa bine tot segmentul acesta de artă pianistică. El fusese și el pianist și știa. Și toată lumea... El mi-a făcut o surpriză extraordinară. A trimis discul meu, Scarlatti, deci în 1985, la acest concurs la New York. El făcea parte din acest juriu. Era cunoscut pe plan mondial și a trimis. Și acolo discul meu a ieșit printre cele 20 de discuri alături de Radu Lupu, de Emil Gilels, de Murray Perahia. Deci a fost așa.

Începutul iubirii muzicale pentru Scarlatti

I.V.: Cum ați ajuns la Scarlatti? E unul dintre favoriții dvs.

I.D.: Și acest lucru l-am mai povestit, dar îl spun și acum. Prima mea profesoară de pian a fost doamna Iolanda Zaharia, care era italiancă. De fapt, Zorio o chema. Și ea era pianista orchestrei radio. Pianista acompaniatoare orchestrei radio și bună profesoară pentru copii. Părinții mei m-au dat la ea să fac primele lecții de pian. Și cu ea am început sonatele de Scarlatti. Ea cânta mâna stângă și eu cânta mâna dreaptă. Și după asta am început să învăț primele sonate. Le-am învățat și mai târziu am învățat peste 60 de sonate. El având 555 de sonate Scarlatti.

Irinel Liciu, fabuloasă în Întoarcerea din adâncuri, libret scris de Mariana Dumitrescu, mama pianistei Ilinca Dumitrescu

I.V.: Vă întreb ceva ca să mă verific. Sunt 60 de ani în mai de la o premieră, Întoarcerea din adâncuri, când ea revine pe scena Operei Naționale unde a cunoscut consacrarea internațională. Muzica aparține lui Mihail Jora.

I.D.: Și libretul mamei mele.

I.V.: Este corect, da?

I.D.: Libretul este Mariana Dumitrescu. Îmi pare bine că ați adus vorba de acest moment.

I.V.: O să mai fac o lansare a cărții despre Irinel Liciu și o să vă invit să povestim un pic despre contextul acelor ani, pentru că mama noastră a murit la 42 de ani și foarte repede după această premieră, în 65.

I.D.: În mai 65. Am făcut nu de mult, acum 2 ani tot la editura Casa Radio un CD cu înregistrări din muzici de balet de maestrul Jora și acolo am pus La piață, Când strugurii se coc și una din suitele de la Întoarcerea din adâncuri, și bucletul e făcut de mine unde am povestit o serie întreagă de lucruri. Da, eu am fost la acea premiera, sigur că da, eram copil.

I.V.: Minunat!

I.D.: Și până la urmă am fost la toate spectacolele care au fost.

I.V.: Vă amintiți ceva? Cum era?

I.D.: Era extraordinar. În primul rând era un moment de deschidere atunci la noi în anii 60 Acesta era un balet de avangardă și tot ce se petrecea. Sigur că da.  

I.V.: Coregrafia lui Oleg Danovsky.

I.D.: Oleg Danovsky. Era Mariana Dumitrescu-Libretul după o nuvelă de ei o nuvelă fantastică, Întoarcerea din adâncuri. Era coreografia Oleg Danovsky! Așa, era vocea povestitoarei din of, Dina Cocea. Da, era o actriță en vogue atunci. Era o actriță foarte bună cu o voce foarte adâncă și foarte bună. Era Irinel Liciu prim balerina și Gabriel Popescu partenerul ei. Scenă extraordinară. Care era uriașă! Și dirijorul Iosif Conta.

I.V.: Am făcut o listă acum de nume mari.

I.D.: Sigur că da! Îmi pare rău că n-am adus acel disc dar o să vi-l dăruiesc să-l aveți. Și au fost cam 10 spectacole cu sălile arhipline. Era foarte emoționant totul, tot ce se petrecea.

I.V.: E clădirea nouă a Operei.

I.D.: Da, opera din anul 50. S-a făcut. Dar oricum era nouă. Și era o atmosferă în decoruri și în muzică de tragism începea foarte dramatic cu o atmosferă acvatică albastră. Totul. Erau niște decoruri albastre, Irinel Liciu apărea din valuri din niște pânze. Pe vremea aceea nu erau toate efectele care sunt acum, laser șamd. Și totul era foarte concentrat, foarte tensionat. Ieșeai pur și simplu. Așa s-a întâmplat cu tot publicul. Până și acum au mai fost oameni care și-au amintit.

I.V.: Vă amintiți foarte bine.

I.D.: Da, eu îmi amintesc perfect Îmi amintesc foarte bine! Și îmi amintesc în primul rând emoția aceasta! Când apărea Irinel Liciu. Actul 2! Era colorat, Actul 1 și actul 3 final erau dramatice, tragice, actul 2 era colorat. Erau dansuri din Dobrogea. Dansul tătărăști și dansul românesc. O combinație foarte interesantă. Revenind acum așa că avem atâtea de vorbit. La festivalul Enescu. Cum e posibil ca în festivalul Enescu niciodată Jora să nu fie prezent? Ediții întregi! M-am zbătut, am spus... Am perorat! Imposibil, Jora...! Păi numai acest balet! Dacă l-ar monta în scenă un mare coregraf!

Ce lipsește din repertoriul Festivalului Enescu? Ilinca Dumitrescu: „Nu poți să nu-mi pui de zeci de ani o piesă de Ion Dumitrescu”

I.V.: Credeți că ar rezista la proba publicului de astăzi?

I.D.: Da, sigur că da. Acum, după ce noi vedem foarte multe lucruri... Și la Mezzo, a mai fost un post Classic... Mulți dintre noi au călătorit și au văzut și în alte părți... Acestea sunt lucruri de nivel internațional! De nivelul chiar mai mult de atâta! Chiar și Baletul La piață scris de el în anii 20. Este o bijuterie, o capodoperă. Cum e posibil să fie festivalul Enescu și să nu se monteze așa ceva? Nu se poate! Nu mai vreau să vorbesc despre tatăl meu acum, să vorbesc pro-domo. Dar nu poți să nu-mi pui de zeci de ani o piesă de Ion Dumitrescu.

I.V.: El a fost președintele festivalului la cinci ediții.

I.D.: Și președintele primelor... Sigur! La primele ediții a fost Ioan Pas.

I.V.: În 1958.

I.D.: Și pe urmă a fost el. Nu se poate!

I.V.: Dar nașul dumneavoastră, Paul Constantinescu.

I.D.: Văd că toate le știți. Nu, nici el. Eu am văzut...

I.V.: Totuși au fost ediții cu Oratoriul, cred.

I.D.: Nu știu dacă Oratoriul a fost pus. Adică noi am putea să facem un eveniment mare cu aceste Oratorii de Paul Constantinescu. Puteam să le legăm, să facem, nu? Putem să facem o seară Ceaikovski. Nu știu, un festival sau o seară... Mai știu ce nume vreau să dau... Nu poți... Și alți compozitori români, foarte buni! Foarte buni!

Ilinca Dumitrescu critică vehement criticii care acuză relația muzicii clasice cu folclorul românesc de pășunism: „Mă înspăimântă lucrul ăsta. Am citit și în Revista Muzica recent”

I.V.: Unde l-ați încadra pe Paul Constantinescu? Muzica lui? Unde s-ar situa creațiile lui?

I.D.: Și el este un compozitor model. Și el este. În niciun caz, în niciun caz n-aș situa pe nimeni din acești mari compozitori aici, pe Marțian Negrea, nici pe Sabin Drăgoi, nici pe Andricu într-un pășunism idilic. Mă înspăimântă lucrul ăsta. Am citit și în Revista Muzica recent. Pășunism, adică cum? Adică folclorul românesc? La asta se reduce? Nu se poate. Nu, să ne bucurăm că am avut o pleiadă importantă, mari compozitori care s-au inspirat din folclorul românesc. Cum au fost în secolul XIX, știu eu, în Cehia.

I.V.: Enescu însuși a făcut asta.

I.D.: Sigur că da. Poate mai departe, a mers pe altă cale. De eterofonie. De alte lucruri, dar e calea lui. Cei care au vrut să îl imite, nu au mai putut să ajungă la nivelul lui și mai bine nu îl imitau. Dar folclorul românesc, este inepuizabil, cu ritmul lui, cu toate lucrurile acestea, ieșite din comun. Ce, e o rușine? Nu se poate! Mă bucură foarte mult, așa, ca un fel de palmă către cei care consideră folclorul numai idilic și pășunist, ceea ce face și și-a făcut Dudamel. Dirijorul Dudamel, cu muzica din America de Sud.

I.V.:  El este din Venezuela.

I.D.: Dar a dirijat muzică din Columbia, din Peru! Extraordinar! Un om tânăr, care a mers pe această cale și și-a făcut cariera. Acum a dirijat, Orchestra de tineret. Mă bucură foarte mult! Se mai transmit la radio câteodată la noi. Când auzi lucrări din acestea, poate nu sunt la nivelul lucrărilor compozitorului noștri... Nu sunt! Dar ele sunt proaspete! Sunt interesante! Sunt cântate cu plăcere! Oamenii le ascultă!

Tocatina, piesa dedicată de Paul Constantinescu Ilincăi Dumitrescu. Care e povestea acestei piese?

I.V.: Paul Constantinescu a fost naș artistic? Ce ați învățat de la el? Povești de viață? Lecțiile de viață? Sau lecțiile artistice? Care au fost mai importante?

I.D.: Mi-a și dedicat o piesă. El a fost nașul de cununie al părinților mei. El și cu soția lui, Maria Ana, Marica. Cei mai buni prieteni! Erau 2-3 ani diferență între tata și Paul. Și din păcate el a murit foarte tânăr. A murit în 63. Eu aveam 11 ani. Dar mi-a dedicat Tocatina. O piesă foarte frumoasă! Există înregistrarea în radio. S-a păstrat! Aveam 11 ani când am cântat-o atunci, se mai dă, dar nu se spune că eu aveam 11 ani când am cântat acea înregistrare. Dar e foarte bună! Ei! Sigur că dacă ar fi trăit... Sigur că mi-ar fi scris multe piese. Dar i-am cântat, i-am cântat concertul pentru pian și orchestră. L-am cântat de multe ori. L-am cântat cu multă plăcere. E o lucrare extraordinară. Și multe alte lucruri le-am cântat. Tocata am cântat-o în toată lumea. Sau în interiorul concertului, sau ca bis. Și întotdeauna a avut succes Și e inspirată din folclor. Ce rușinos în asta? Nu se poate. Vă spun. Asta mă deranjează foarte mult. Snobismul acesta, de a da la o parte marii compozitori ai începutului de secol XX. Și totul începe din anii 50. Și cu generația următoare! E foarte bună și aceea! E foarte bună generația cu dodecafoniști, cu serialiști, cu minimaliști, cu -isme. Și așa mai departe. Foarte bine. Dar asta nu înseamnă că trebuie să treci cu vederea și să batjocorești marii compozitori. Și aici am avut discuții. Apropo de Uniunea Compozitorilor. Că eu am spus aceste lucruri, le-am și scris. Și asta este, tatăl meu nu mai exista. Dar eu am rămas singură.

Relația Ilincăi Dumitrescu cu publicul mondial: „Publicul este același pretutindeni. Oamenii sunt aceiași.”

I.V.: Cum ați fost primită atunci când aveați concerte în toată lumea? Ați spus câteva dintre teatrele lirice din urmă, unde ați avut concerte. Faptul că veneați din România, era un avantaj sau era un dezavantaj?

I.D.: Nu îi interesa pe ei. Nu! Am observat lucrul acesta, că publicul este același pretutindeni. Oamenii sunt aceiași. Dacă le transmiți o emoție, nu mai contează că ești în Malaezia sau în Vietnam. Nu!

I.V.: Trebuie să fii bun. Să transmiți emoție.

I.D.: Mulți nici nu știau multe lucruri despre România. Dar eu zic că am fost un ambasador bun. Zic eu! Și apropo de asta, una din bucuriile mele a fost așa, e un detaliu... Eram în Brazilia Și după concertul meu mi-a apărut fotografia împreună cu ambasadorul de atunci pe prima pagină în O Globo.

I.V.: Foarte cunoscut! Foarte, cel mai mare!

I.D.: La care ambasadorul mi-a spus: știți, doamna Ilinca, noi n-am reușit niciodată să ajungem pe prima pagină.

De ce a rămas Ilinca Dumitrescu în România? „M-am considerat întotdeauna ca un sol al României. De asta nici nu am plecat nicăieri.”

I.V.: Când era?

I.D.: În 1998. Când am fost prima dată în Brazilia. Și m-a emoționat foarte mult lucrul acesta. Adică m-am considerat întotdeauna ca un sol al României. De asta nici nu am plecat nicăieri.

I.V.: Nu v-a tentat niciodată?

I.D.: Nu. Am avut multe ocazii. Vă spun sincer. Multe ocazii. Și ca interpret, și ca profesor. Dar nu m-am gândit niciodată. Adică am fost și sunt foarte legată de ceea ce este aici, de cultura noastră.

Ilinca Dumitrescu: „Aș fi putut să fac și mai mult dacă eram lăsată să fac și mai mult”

I.V.: Nu regretați niciodată că n-ați ales altfel?

I.D.: Nu. Eram alături de familia mea. Alături de marile tradiții românești, aici. Nu se poate. Plus că bunicul meu, am scris și în prefață, bunicul meu a luptat în cele Două Războaie Mondiale. Și în Primul și în al Doilea. Și era un om patriot. Adică eu cunosc foarte bine toate poveștile Secolului XX. Și de la el, și de la tatăl meu, am fost crescută în acest spirit. Și atunci am zis, nu se poate! Oriunde mă duc, oriunde învăț, oriunde fac, eu vin aici. Și zic că mi-am făcut datoria. Aș fi putut să fac și mai mult dacă eram lăsată să fac și mai mult. Dar asta este. La noi nu întotdeauna ai recunoștința pe care tu crezi că ar trebui să o ai.

Evaluarea Ilincăi Dumitrescu referitoare la viitorul școlii de muzică din România: „Nu, îmi pare rău.”

I.V.: Dar mai puțin o ai. Asta se întâmplă mai rar decât recunoștința în sine.

I.D.: Sigur, sigur. La un moment dat aș fi vrut să predau aici la Conservator. Și sigur, îmi pare rău pentru lucrurile pe care le știu și nu pot să le dau mai departe decât unor foarte talentați copii care vin la mine și mă roagă să-i ascult. Și aceea este altceva.

I.V.: Școala românească de pian mai are astăzi perspectivă?

I.D.: Nu, îmi pare rău.

I.V.: De ce?

I.D.: Aici a fost o tradiție foarte mare. O tradiție mare!

I.V.: De-aia vă întreb.

I.D.: Și ați văzut ce succese au fost.

I.V.: Succese internaționale excepționale.

I.D.: Și mari pianiști, și nu numai la pian, și la vioară. Și la canto. Din păcate s-a diluat toată această treabă. Marii profesori au dispărut. Marii profesori învățaseră la rândul lor în Germania, în Franța. Aduseseră tradițiile mari ale muzicii clasice, care au început în aceste țări europene. Și le-au adus în România. Au avut și ei elevi la rândul lor. Dar au murit. S-a diluat și din păcate... Vedeți că rezultatele școlilor noastre în momentul de față nu sunt ce trebuie.

Ilinca Dumitrescu despre mentalitatea școlii românești: „Lasă, că se poate și așa. De ce să deranjăm copii?”

I.V.: O diluare.

I.D.: Dar nu aș da vina numai pe profesorii care sunt în momentul de față, ci pe întreaga mentalitate care e în momentul de față în învățământ. De a nu mai lucra. De a nu mai studia. De a nu mai face performanță. Că lasă, că se poate și așa. De ce să deranjăm copii? E prea mult pentru studenți. Am auzit acum că o oră la Conservator nu mai e o oră, e o jumătate de oră. Nu e posibil așa ceva.

I.V.: Dvs. nu ați studiat la București. Ați făcut conservatorul...

I.D.: Eu am făcut conservatorul Ceaikovski din Moscova.

Cei mai mari profesori din secolul XX din lumea muzicii, dascălii Ilincăi Dumitrescu

I.V.: Care ar fi unul, doi din marii profesori pe care i-ați avut?

I.D.: Păi am avut doi dintre cei mai mari profesori din secolul XX. Dacă o să spun așa. Pe Stanislav Neuhaus, care la un moment dat după câțiva ani s-a retras din Conservator și a și murit. Și apoi Iacov Flier. Sunt două mari personalități de la care am învățat fiecare câte ceva enorm. Da! Și pe urma am avut de-a face cu Aram Haciaturian. Eu eram la clasa lui de compoziție, mergeam adeseori, am și fotografii cu el, cântam piese la prima vedere ale colegilor mei, și câte am învățat de la aceste ore indirect, deși nu eram eleva lui la clasă. Dar stând acolo... Și alții! I-am cunoscut pe Oistrach, pe Oborin, Gilels, Rostropovici. Acolo era sistemul acesta de clase deschise, de uși deschise, adică puteai să deschizi ușa și cereai voie, și stăteai la ore, și ascultai. Era extraordinar! Și atunci, dacă erai un student care doreai să înveți multe, te duceai la marii profesori. Eu am prins și o pleiadă de mari artiști acolo, da, și de dirijori. Cei mai mari, Mravinsky. Da, l-am cunoscut pe Şostakovici, l-am cunoscut pe Kabalevski. Am fost la prima audiție a Simfoniei a XV de Şostakovici. Am fost în sală, ultima lui simfonie.

I.V.: Vorbiți de emoții. Ce emoții erau când îl aveai în sală, când era o premieră de Şostakovici?

I.D.: Cum să vă spun? Noi eram, studenții, eram obișnuiți cu astfel de lucruri, fiindcă tot timpul erau evenimente, tot timpul se petrecea câte ceva extraordinar sau artiștii mari din Rusia, din Uniunea Sovietică de atunci, sau artiști mari din toată lumea veneau. Așa că eu am venit aici cu acest bagaj și această mentalitate pe care nu am vrut niciodată să o las, să las ștacheta. Poate pentru unii asta a fost greu de suportat. Dar asta este. Dacă vrei să faci performanță trebuie să studiezi foarte serios. Și să ai paralele, multe!

Ilinca Dumitrescu: „Dacă te obligă cineva să studiezi, e jalnic, e trist. Dacă studiezi tu și nu te mai interesează alte lucruri e o viață pasiunea”

I.V.: Care este prețul cel mai scump pe care îl plătești ca să faci performanță?

I.D.: Ce să vă spun? Eu n-am simțit niciun preț. Sigur că nu poți să ai și familii numeroase, și mulți copii. Probabil că ăsta este un preț. Dar n-am simțit că cineva mi-a luat ceva neapărat ca eu să fac acest lucru, nu, a fost ceva natural. Poate că noi suntem ca niște mici arbori bonsai, așa, în care nu știm decât acest lucru, și asta e performanța până la urmă. Dacă te obligă cineva să studiezi, e jalnic, e trist. Dacă studiezi tu și nu te mai interesează alte lucruri e o viață pasiunea. Și asta am încercat și eu și alți prieteni, colegi, să transmitem mai departe. Să transmitem mai departe această dragoste de lucru, de muncă, de acribie în tot ce facem. Nu așa, de distracție. Nu te duci la școală să te distrezi. Mă înspăimântă această treabă. Cum? Nu se poate.

Evaluarea factorului uman de Ilinca Dumitrescu: „oameni din domeniul nostru, care n-au înțeles nimica, care m-au trădat, când nu era cazul, care pe urmă veneau și îmi spuneau la urechi: știi că eu sunt de acord cu tine?”

I.V.: Am vorbit la începutul dialogului nostru despre trădare și trădători. Care e momentul cel mai frustrant pentru dumneavoastră când ați considerat că ați fost trădată și nu meritați lucrul acesta?

I.D.: Da, sigur că legat de Muzeul Enescu. Adică eu am depus atâta energie acolo și știința mea. Aveam 40 ceva de ani. Eram foarte tânără. Pe vremea aceea era un lucru ieșit din comun să fii director la 42 de ani. Dar am depus foarte multă muncă și din cunoștințele mele muzicale și nu numai. Fiindcă acolo am devenit și muzeolog, dacă vreți, adică trebuia să știi lucruri legate de muzeu. Un lucru care mi-a plăcut foarte mult. M-am implicat. Și apoi oameni din domeniul nostru, care n-au înțeles nimica, care m-au trădat, când nu era cazul. Care pe urmă veneau și îmi spuneau la urechi: știi că eu sunt de acord cu tine?

Ce i-a lăsat Ilincăi Dumitrescu un gust amar? „Acum vine să râd. Dar atunci nu îmi venea să râd”

I.V.: Ce-i oprea?

I.D.: Nu pot să spun. Da, sigur că erau mari personalități, mari personalități care au făcut împotriva mea o hârtie așa mizerabilă. Că acum vine să râd. Dar atunci nu îmi venea să râd. Poate că râd în ghilimele. Dar a fost un moment foarte neplăcut. Atâta doar pot să spun, că și tatăl meu a trecut prin aceste lucruri. Și sunt mulți oameni. Mulți oameni care trec în timpul vieții lor printr-un moment din ăsta. Sau mai multe.

I.V.: În general cei care și asumă să facă lucruri. Aceia trec prin momente neplăcute.

I.D.: Știți și dumneavoastră foarte bine, în momentul în care stai și nu vrei să faci nimica special. Atunci nu deranjezi. Nu deranjezi pe nimeni. Da, da, da.

I.V.: Dacă v-ați pune o dorință, dacă ați avea o dorință, de aici încolo, o realizare, ceva ce n-ați făcut până acum, care ar fi aceea?

I.D.: Da, oricum, din punct de vedere pianistic continui. Mai am atâtea de cântat. Mă înfricoșează, mă înspăimântă câte lucruri superbe sunt scrise pentru pian, pe care nu le voi mai cânta niciodată. Poate elevii mei, poate prin ei să transmit mai departe... Dar vreau neapărat să termin ce am de tipărit. În legătură cu ceea ce a rămas de la părinții mei... Mama... Am reușit acest volum. O să-mi facă plăcere dacă o să citiți într-un timp, tot, să fiți liniștit... Că sunt multe poezii inedite.

Ilinca Dumitrescu, publicație incendiară: jurnalul tatălui său, care va zgudui lumea culturală

I.V.:  O să citesc mai cu seama că pregătim o lansare a volumului despre Irinel Liciu și cu atât mai mulți sunt interesat să vă invit.

I.D.: Da, o să vin cu multă plăcere, Și pe urmă am de tipărit nuvelele ei; Întoarcerea din adâncuri este una din nuvele. Și apoi tatăl meu, care a scris foarte multe amintiri. Am câteva mii de pagini, din care am reușit să tipăresc. Dar mai am foarte multe.

I.V.: Ar putea fi cineva, ar trebui să se teamă cineva de amintirile tatălui de a voastră?

I.D.: Sigur că da!

I.V.: Vor fi elemente surprinzătoare! Un soi de jurnal. Nu? Pe ce perioadă e jurnalul?

I.D.: Din toată viața lui.

I.V.: Foarte interesant.

I.D.: Să știți că da. El a mai publicat chiar când trăia. Eram după Revoluție. Dar am pus paranteze și trei puncte. Acum eu dacă tipăresc...

I.V.: Poate e momentul să scoateți parantezele.

I.D.: E adevărat. Dar să știți... Apropo de asta. El nu era un om răutăcios. Nici un om rău, nu, se discută.... Dar nu era răutăcios. Și atunci.... Chiar lucrurile neplăcute pe care le povestesc...

I.V.: Pot fi lucruri interesante pentru istoria literară, chiar culturală a României din acea epocă.

I.D.: Da, da, da. Și nu sunt lucrurile rele. Chiar dacă pe unul e sigur că îl ironizează. Asta este. Au fost și ani grei. De lupte. În anii 50-60. Cei care cercetează, acum, tinerii care cercetează perioada asta, ei nu știu ce s-a întâmplat.

I.V.: De aceea jurnalele sunt foarte interesante. Sunt mărturii esențiale pentru înțelegerea unei epoci.

I.D.: Da, așa este. Am citit în ultimii ani destule jurnale ale unor literați, unor muzicieni. Mai mult literați. Unii mai interesanți, alții mai puțini. Dar tot aduc niște lucruri care luminează momentele. Eu le știu din familie.

I.V.: Vă promit că atunci când apare jurnalul vă invit să discutăm pe marginea lor. Dacă sunteți de acord!

I.D.: Îmi face mare plăcere.

I.V.: Citesc și facem un dialog pe marginea acelui volum. Sunt convins că va fi foarte interesant!

I.D.: Da, da, sunt multe lucruri. Și nu luminează numai muzica românească, ci toată cultura românească. Și călătoriile lor în străinătate, cum erau atunci în Uniunea Sovietică sau Polonia. Așa, observații foarte interesante.

Ilinca Dumitrescu către Ionuț Vulpescu: „Toate discuțiile și personalitățile au fost la cel mai mare nivel și vă felicit ca om de televiziune, că am făcut și eu televiziune aproape 10 ani și știu ce înseamnă”

I.V.: Vă mulțumesc mult pentru această prima parte a dialogului nostru. Și în final aș vrea să vă rog să adresați un gând, un îndemn celor care urmăresc podcastul meu, Avangarda, cu Ionuț Vulpescu.

I.D.: Mă bucură foarte mult că nu ați abdicat de la această idee. Eu v-am citit de mai multă vreme. Și știu ce ați făcut. Deci această continuitate a dumneavoastră este excepțională, unu. Doi: toate discuțiile și personalitățile au fost la cel mai mare nivel și vă felicit ca om de televiziune, că am făcut și eu televiziune aproape 10 ani și știu ce înseamnă. Vă felicit pentru tot ce ați realizat și veți realiza, că aveți încă multe de făcut; pe alte planuri, nu mă pricep. Dar pe acest plan, pe care-l cunosc foarte bine din personalitatea dumneavoastră, vă felicit. Și ca ministru al Culturii, eu nu v-am mai prins Ministru al culturii. Nu mai eram. Între ce ani ați fost?

I.V.: Sfârșitul lui 2014.

I.D.: Eu nu mai eram atunci. Dar am urmărit. Și știu... Și cine știe, viitorul... Ce vă așteaptă? Oricum, vă mulțumesc pentru această ocazie de a vorbi și să ne vedem în curând, sper.

I.V.: Așa o să facem, mulțumesc mult. Mulțumesc!