Podcastul lui Ionuț Vulpescu - invitat, Gheorghe Florescu (sezonul 3, episodul 14)

Despre Confesiunile unui cafegiu ați mai auzit la podcastul Avangarda, dar nu e ca și când ele au fost epuizate. Ne-am întors în jurul unei cafele Sf. Elena, plantată de însuși Napoleon, dar de data aceasta băută la sediul Delicatese Florescu din strada Radu Cristian nr. 6. Printre saci de cafea așezați cu grijă, cel mai cunoscut cafegiu al Bucureștiului a continuat seria mărturiilor de odinioară despre elita culturală a României, despre cenaclurile literare din spatele ibricelor aburinde, despre actorii, scriitorii, dar și oamenii politici pentru care lichidul negru aromat limpezește gândurile matinale. Gheorghe Florescu destăinuie detalii istorice inedite din intimitatea Împăratului Napoleon: ce cafea a băut la Austerlitz, din ce cauză a pierdut bătălia de la Waterloo, ce aromă avea victoria și înfrângerea prin cafeaua liderului francez. Aflați povestiri exclusive din viitorul volum al lui Gheorghe Florescu, Jurământul unui cafegiu, și detalii mai puțin cunoscute ale anilor întunecați, de detenție, în care Florescu a făcut închisoare cu Fane Spoitoru. Totodată, publicul va găsi răspuns la o întrebare mult așteptată: știe Gheorghe Florescu să ghicească în cafea? O cafea despre adevărul anilor de demult, în care vom ghici proiectele de viitor ale unui povestitor și negustor inedit al aromelor tari, care a construit, în urma vânzărilor best-seller-ului în 120000 de exemplare, un nou magazin pentru iubitorii licorilor negre.

Interviul integral poate fi ascultat accesând link-ul: 

Magazinele cu cafea din cartierele bune ale elitei culturale bucureștene. Unde a vândut Gheorghe Florescu delicatese de-a lungul timpul? Cartierul lui Eliade și al soților Vulpescu, un reper

Ionuț Vulpescu: Bună ziua, la un nou episod al podcastului meu, Avangarda, cu Ionuț Vulpescu. La mulți ani, de ziua noastră națională! Astăzi am bucuria să îl am invitat într-un dialog pe strada Radu Cristian, nr.6, pe cel mai cunoscut cafegiu din București, din România, Gheorghe Florescu.

Gheorghe Florescu: Mai există un cântec: „Piața Romană, nr. 9”.

I.V.: Al lui Nicu Alifantis.

G.F.: Exact, mi-e prieten.

I.V.: De când sunteți pe Radu Cristian, nr.6?

G.F.: Sunt din 2010. Dar pe Radu Cristian este a treia locație. Eu sunt prezent în Piața Rosetti de la 1 martie 1971. Am împlinit anul acesta 52 de ani, și la 1 martie fac 53 de ani de când lucrez în Piața Rosetti. Deci Hristo Botev 20 din 4 martie 77, pe urmă Sfinților, 6, am făcut magazinul după ce s-a făcut și alt magazin de cafea, și aceasta e a treia locație. E o zonă veche.

I.V.: Foarte frumoasă din București.

G.F.: În 10 iulie 2010. Aici.

I.V.: Trebuie să spunem că peste drum de magazinul pe care îl aveți pe Radu Cristian au stat Mircea Eliade, la nr. 1, și soții Ileana și Romulus Vulpescu.

G.F.: Mi-au fost clienți.

I.V.: Pe care i-ați cunoscut.

G.F.: Da, absolut! Au avut și o fată, Ioana. Au avut și un copil.

I.V.: Care s-a prăpădit.

G.F.: Da, întâi ea. Pe urmă s-au prăpădit și ei.

Cadourile medicilor din perioada ceaușistă, cafea, whisky și Kent, manipulate de Securitate

I.V.: Cum a devenit un loc de atracție pentru lumea culturală locul acesta? Cum v-ați făcut clienți din elita culturală?

G.F.: Datorită lui Anton Pann. Care spunea: „de la lume adunate, înapoi la lume date”. Deci eu am avut un interes de a servi o elită a societății românești, care se numesc medicii din România, care la rândul lor, poate că ei consumau sau nu consumau, dar primeau produse cadou. După cum știți, un mare regizor român a făcut un film cu un cartuș de Kent și o sticlă de whisky. Ei bine, toate aceste valori le manipula Securitatea. Care Securitatea avea, la rândul ei, obligații față de medicii aceștia. Ei aveau altă aprovizionare. Nu consumau produse cu factură sau cu bon de casă. Pentru că produse de valoare, de mare valoare, nu existau în magazine.

I.V.: Spuneți-ne câțiva din clienții din zona asta culturală. Scriitorii sau artiștii.

G.F.: În primul rând Marin Preda, Nichita Stănescu.

Radu Beligan, cu bani noi în portofel întotdeauna. Gheorghe Florescu: „Soția mea îl aștepta să aibă bani noi în portofel”

I.V.: Veneau și cumpărau cafea.

G.F.: Da. Ion Băieșu. Și mari actori, toți actorii, Radu Beligan. Radu Beligan cumpăra întotdeauna cu bancnote noi, de bancă, scoase.

I.V.: Primea salariu și venea să ia cafea.

G.F.: Da, da, avea un plic. Soția mea aștepta să vină Radu Beligan, pentru că îi lua banii, îi schimba, și avea și ea în portofel bani noi.

I.V.: Avea mereu bani noi.

G.F. Întotdeauna!

I.V.: Spuneți-mi așa, dintre ei, cu cine ați fost mai apropiat?

G.F.: Emil Botta.

I.V.: Cu actorul și poetul Emil Botta.

G.F.: Da, da. Foarte apropiat.

Cenaclul literar din cămăruța lui Gheorghe Florescu: „Plăteam noi chiria proprietarului casei și ne-a închiriat-o. Veneau oameni deosebiți. ”

I.V.: Ce v-a legat, cum v-ați apropiat de el?

G.F.: În primul rând, Eminescu. Eu creasem un centru, închiriasem o cameră, la parter, în spatele magazinului, unde făcusem un cerc literar. Veneau Nichita Stănescu și alții, și alții, și alții, spuneau bancuri, consumau o cafea, poate și o sticlă de whisky. Dar era particulară. Nu era la magazin. Nu aparținea de magazin. Plăteam noi chiria proprietarului casei și ne-a închiriat-o. Veneau oameni deosebiți.

Sticla de whisky băută de Marin Preda în ziua morții, cumpărată de la Gheorghe Florescu

I.V.: Că ați zis de whisky. Știți că e o poveste întreagă cu sticla aia de whisky pe care a băut-o Marin Preda în ziua morții lui.

G.F.: Da! Deci Marin Preda, cred că era într-o joi... avea totuși doi băieți.

I.V.: Alexandru și Nicolae.

G.F.: Alexandru cred că a fost aici. Unul dintre ei a fost aici, la mine, și mi-a dat o carte a lui Marin Preda cu autograful lui. Că taică-se nu mai era. Marin Preda a venit, la doi pași de magazin era strada Paleologu, unde locuia mama băieților cu băieții împreună. A venit la mine, mi-a cerut o sticlă de whisky, i-am dat-o, după cum mi-a cerut, a plecat la Casa Scriitorilor și acolo, peste noapte, s-a prăpădit. S-a spus că poate și din cauză că, datorită acestui consum exagerat de alcool. Probabil.

I.V.: Deci sticla a cumpărat-o de la dvs.

G.F.: Da, au găsit-o acolo pe terminate, aproape terminată... Mă rog, poate a avut și alți parteneri de băut.

De ce Gheorghe Florescu bea cafeaua fără zahăr: „Gicuță, ia cu zahăr! Și mie nu mi-a plăcut. Și de atunci beau numai fără zahăr, așa beau.”

I.V.: De unde pasiunea asta pentru cafea, a dvs.?

G.F.: Păi, nașul meu locuia pe Dudești la nr. 191. Aici era o vilă frumoasă a lui, construită de el. El a fost industriaș. Avea și a avut cândva și o fabrică de mezeluri și a avut la stradă, la 191, mai multe magazine în proprietatea lui, până le-a luat statul. Și le închiria la diverși comercianți. A închiriat o locație mică unui armean. Care a venit în 1915 cu un vas românesc. Se numea Baruir Nersesian, care a trăit 102 ani și a murit la New York, la 102. Cum pui capul pe mână, așa a murit Baruir Nersesian. El prăjea nu în fața publicului, ci în spate, că acolo avea loc. Prăjea cafea când eu aveam 8 ani jumate, în vara lui 1952. Eram în curte, luam câte o boabă, gustam, îmi plăcea aroma. Aveam 8 ani. Armeanul mi-a zis: „Gicuță, ia cu zahăr!” Și mie nu mi-a plăcut. Și de atunci beau numai fără zahăr, așa beau.

Obicei armean: 35 de kg de miere pe an, puse în cafea, de un singur om

I.V.: Deci trebuie numai fără zahăr.

G.F.: Eu așa beau. Alții beau cu zahăr alb. Dl Carabeleian, de exemplu, tot armean, bea cu miere. Armenii sunt renumiți pentru că consumă foarte multă miere. Dl Carabeleian consuma într-un an de zile, numai la cafea, 35 kg de miere naturală, bineînțeles.

I.V.: Deci trebuie băută fără îndulcitori, fără miere.

G.F.: Ah, cu miere-miere, miere adevărată!

I.V.: Contează că e zahăr brun, că e zahăr alb?

G.F.: Treaba fiecăruia. Problema e că brunul e mai apreciat decât celălalt. Dar eu știu?

40 de cafenele londoneze, vizitate la pas de Gheorghe Florescu

I.V.: Îi strică gustul cafelei zahărul și mierea?

G.F.: Dacă e o cafea de înaltă calitate, da. Orice. Atât americanii, cât și britanicii, au institute care studiază efectul laptelui asupra cafelei. Și ei au dat răspuns negativ. Nu e bun laptele în cafea. Dar lumea bea. Tot ei au filme documentare în care arată ce extraordinar comerț cu cafea fac la Londra. Eu am fost în 2018 la Londra. Am vizitat British Museum, am fost invitatul Institutului Britanic, ca să îmi prezint cartea, Confesiunile unui cafegiu. Și am vizitat British Museum. După ce am vizitat muzeul, am trecut drumul, unde era o cafenea, Italia Bella. Și îl întreb pe patronul de acolo: „Domnule, matale ești italian?” „Nu!” „De unde sunteți?” „Din Kosovo.” „Albanez?” „Da!” Și el: „De unde sunteți?” „România!” „Ortodox?” „Da!” Era musulman. M-am ambiționat și am plecat pe jos până la statuia lui Nelson.

Delicatese Florescu, marfă ca la Londra, sau invers? „La Harrods găsiți exact ce am și eu, sau mai bine zis, la mine găsiți cam ce are și Harrods”

I.V.: Trafalgar Square.

G.F.: Pe jos! Am vizitat 40 de cafenele din Londra. Nicio cafea de mare calitate. Dar am fost și la Harrods. La Harrods găsiți exact ce am și eu, sau mai bine zis, la mine găsiți cam ce are și Harrods, din punctul de vedere al cafelei. Bineînțeles că Harrods e furnizorul Casei Regale, și vorbim acum de ceea ce și consumăm, cafeaua Sf. Elena.

Pariul lui Gheorghe Florescu, cea mai bună cafea din lume

I.V.: Care e cea mai bună cafea din lume?

G.F.: Sf. Elena.

I.V.: Sf. Elena e cea mai bună?

G.F.: Da. Turcii au un proverb. Probabil că Napoleon îl știa. El bea numai cafea Yemen, și turcii au un proverb despre cafeaua Yemen. „Să bem o cafea Yemen și să fim prieteni 100 de ani.” Acesta e proverb turcesc. Nu există cafea turcească. De ce? Deși au un brand. Nu exista cafea turcească pe plan mondială. Cum avem noi sarmale, sau cum au alții palinca, ungurul are palinca, porcul, mangalița, acum e unguresc, în sfârșit, nu mai contează... dar nu e vorba aici de turci, e vorba de armenii Imperiului Otoman, supuși turcilor. Istoria cafelei turcești începe la poalele muntelui  Ararat, în comuna Pacarici, regiunea Kemah. Era vorba, deci, cum avem noi, oltenii, au și armenii regiuni, kemahtieni. La poalele muntelui Ararat, am și fotografia lui, un armean, o să apară în cartea mea, Jurământul unui cafegiu, vom vorbi puțin mai târziu, câteva clipe mai târziu, o să vorbim și despre asta.

I.V.: O să vă întreb. Deci astea sunt începuturile cafelei.

G.F.: Începuturile cafelei otomane. De aici începe, în 1530, acest armean, Carabeleian, din comuna Pagarici, provincia Kemah, a deschis primul magazin pentru clienți, pentru cumpărători, pentru acasă. A aflat șeful seraiului lui Suleiman Magnificul, care a informat-o pe Împărăteasă, mama lui Suleiman Magnificul, ea la rândul ei, i-a spus sultanului, și așa Avedis Carabeleian a devenit primul cafegiu nonturc, nonmusulman, al sultanilor.

Familia armenilor maestrului lui Gheorghe Florescu, ucisă în timpul genocidului

I.V.: Nu are același nume cu mentorul dvs.?

G.F.: Este. Familia Carabeleian a rămas în slujba sultanului cu cafeaua până la ultimul sultan. Acest Agop Carabeleian a fost unchiul lui Avedis Carabeleian care a fost maestrul meu. În 24 aprilie 1915 s-a declanșat genocidul armean din Imperiul Otoman. Au fost asasinați cam 2 milioane de armeni, printre care și aproape întreaga familie Carabeleian. Era alcătuită din 24 de persoane. 22 de persoane au fost asasinate. Tăiate cu săbiile.

Cafeaua împăraților, elixirul minții luminate. Gheorghe Florescu: „Napoleon avea șapte ibrice pe foc!”

I.V.: Dar ce are cafeaua asta, Sf. Elena, atât de bun, ce o particularizează?

G.F.: În primul rând, Napoleon era un mare băutor de cafea. Avea șapte ibrice pe foc! Și la Austerlitz, cea mai mare victorie a lui din toate timpurile, a lui, a vieții lui de militar, el când toți Împărații care luptau contra lui la Austerlitz erau siguri că vor câștiga a doua zi, el toată noaptea a conspectat terenul cu cafea după el. Și la ora 10.00 el a câștigat bătălia, cu toți Împărații, Țarul Rusiei, Alexandru, Împăratul Austriei și cine mai era.

I.V.: La Austerlitz a băut Sf. Elena.

G.F.: Da! Nu! A băut cafeaua lui.

I.V.: Cafeaua lui.

G.F.: Yemen. Iar când a fost exilat, în Sf. Elena, a avut niște cafea de Yemen în buzunarul mantalei sau ce a avut, al hainei, tunicii lui. Și din buzunarul acela a plantat arbori de cafea și înainte de a muri, ultima lui dorință a fost să bea propria lui cafea. Pe care o bem acum noi amândoi, eu cu domnul Vulpescu. Cine e domnul Vulpescu? Domnul Vulpescu, ca urmare a sărbătorii naționale a României, a venit să bea o cafea Sf. Elena. Dânsul este singurul moderator de televiziune, singurul reprezentant al oricărei mass-media din toată lumea, din toate variantele care există în mass-media, singurul care bea asemenea cafea.

Mărturie istorică exclusivă. Gheorghe Florescu: „La Waterloo Napoleon l-a lăsat pe Mareșalul Ney să conducă în locul lui fiindcă se stricase la stomac. Avea o problemă cu stomacul. Și a lipsit vreo două ore în timpul bătăliei, și în alea două ore a pierdut lupta.”

I.V.:  Auziți. dar la Waterloo ce o fi băut, nu a băut cafea?

G.F.: La Waterloo s-a întâmplat o altă treabă. Cine știe exact ce s-a întâmplat la Waterloo vă poate confirma. El l-a lăsat pe Mareșalul Ney să conducă în locul lui fiindcă se stricase la stomac. Avea o problemă cu stomacul. Și a lipsit vreo două ore în timpul bătăliei, și în alea două ore a pierdut lupta.

I.V.: Dar de la cafea te poți strica la stomac sau se recomandă mai degrabă ca aliment? Când ai probleme, nu știu ce, o cafea îți face bine? Medical vorbind.

G.F.: Da, medical. Și cred că un doctor trebuie ascultat înainte de toate. E vorba de un mare academician medic, membru de onoare al Academiei Române, care se numește Vlad Ciurea. Vlad Alexandru Ciurea.

Gheorghe Florescu, dezamăgit de italieni. „Italienii beau numai cafeaua satanei”

I.V.: Marele neurolog.

G.F.: Neurochirug. A recomandat cu titlul de aliment necesar în viață o cafea de bună calitate. Să țineți cont. Cafeaua e de două feluri. Cafeaua lui Dumnezeu, care e cafeaua Arabica, pe care o bem noi acum, și cafeaua Robusta, care e cafeaua satanei. Italienii beau multă cafeaua satanei. 

I.V.: Una pe zi, nu, recomandă profesorul Ciurea?

G.F.: Nu știu câte recomandă, vorbiți cu dânsul.

I.V.: Dvs. câte beți pe zi?

G.F.: Eu două. Beau una dimineața la 6. La 6 fără un sfert o fac. Eu cu fiica mea beau o cafea la 6. Și când ajung aici la magazin, la 10-11, mai beau o cafea.

I.V.: Deci în prima parte a zilei, oricum.

G.F.: Da, și pe urmă nu mai beau. Dacă este totuși un oaspete, atunci beau o cafea fără cofeină. Organică, numai din asta am.

Ideile de calitate, potențate de cafeaua de calitate

I.V.: Încep acum sărbătorile. A fost 1 decembrie. O să vină Sf. Nicolae. După Sf. Nicolae începe tot lanțul de sărbători, până la Sf. Ion. E bine să bei mai multă cafea de sărbători, în toată perioada asta?

G.F.: Să stabilim un lucru. O ierarhie. Dacă bei cafea proastă, ești din ce în ce mai prost, dacă bei cafea de calitate, ești din ce în ce mai deștept. Cafeaua de calitate stimulează neuronii pe care îi ai în funcțiune, și neuronii ăștia conlucrează între ei ca să iasă numai idei de înaltă calitate. Așa face domnul doctor Vlad Ciurea.

Cafeaua și usturoiul, recomandate de medici. Gheorghe Florescu: „Numai 2% e cafea de înaltă calitate”

I.V.: În afară de Sf. Elena, ce ar mai fi, ce ați mai recomanda?

G.F.: Imediat urmează. Deci e cafeaua Arabica, e cafeaua lui Dumnezeu, și Robusta, cafeaua Satanei. În lume, din 100 kg. de cafea produsă, 70% e arabica, 30% robusta. Din asta 70% numai 10% este selecționată. Din asta 10% numai 2% e cafea de înaltă calitate. Domnul Vlad Ciurea vorbește doar de cafea de înaltă calitate. În toate interviurile pe care le dă, vorbește de cafea de calitate, alături de usturoi și alte produse care sunt necesare vieții. Mă refer...

I.V.: Cafeaua și usturoiul, la sigur.

G.F.: Te salvează.

I.V.: De aia e și bine să bei uneori cafea după ce ai mâncat usturoi, că mai diluează.

G.F.: Acum care sunt cafelele de înaltă calitate.

Cafeaua bună, un excrement al unei manguste?

I.V.: Asta e întrebarea.

G.F.: Asta! A fi sau a nu fi. Sf. Elena e pe primul loc. Să zicem 1.a) Kopi Luwak, care este cultivată în Sumatra, și pe care o mănâncă un animal, o mangustă, o zibetă, și elimină sâmburele cireșei respective. Cafeaua e o cireașă. Sâmburele cireșei e cafeaua pe care o consumăm noi. Patronul fermei respective lasă animalul în stare de libertate. El mănâncă, alege, selecționează ce e mai bun. El are instinctul lui de animal, cum e câinele, de exemplu. Găsește droguri unde nu caută și nu găsește, nu? Găsește câinele drogurile.

Premiul Nobel al Cafelei

I.V.: Sf. Elena, Kopi Luwak.

G.H.: Și mai este Esmeralda Geisha Panama. Astea sunt pe primele locuri. Pe urmă vin așa, mai e un concurs internațional, o șansă a fiecărei cafele în parte, fiecare producător din lume participă la „Ceașcă de excelență”. E un fel de Premiul Nobel al Cafelei. Țara și locul cafelei care participă la concurs și obține acest statut, această emblemă, își vinde marfa. Dar nu întotdeauna. De exemplu, cum am eu acum, din Salvador, Ceașca de excelență, și din Guatemala, nu am avut timp de zece ani. Din Guatemala. Ceașca de excelență. Sf. Elena însă e tot timpul cea mai bună.

I.V.: Jack Nicholson, în filmul în care joacă alături de Morgan Friedman, The Bucket List, are tot timpul Kopi Luwak. De ce credeți că asta e cafeaua pe care a ales-o, la ultimele dorințe ale lui?

G.F.: Cafeaua Kopi Luwak îți aduce aminte de primul sărut, unde a avut loc și cum s-a produs. Iar pentru români e un bun lucru să își aducă aminte de vorba: „dă-i, Doamne, românului mintea lui de pe urmă”.

I.V.: Are un rol de accentuare a memoriei.

G.F.: Da, a judecății. A minții.

Un mit spulberat la Avangarda. Gheorghe Florescu: „Nu există cafea românească!”

I.V.: De aia Jack Nicholson bea Kopi Luwak. Avem o cafea românească? Există o cafea românească?

G.F.: Nu există. În primul rând cafeaua există numai în zonă tropicală și nu are cum. Noi suntem zonă temperată, nu crește. Ah, în China, în sudul Chinei, s-a cultivat niște cafea. Și atunci, bietul Putin, el bea Kopi Luwak. Cât a băut Kopi Luwak i-a mers mintea să facă față concurenței, minților care erau laolaltă cu el. Dar în momentul în care la sugestia conducătorului Chinei i s-a dat să guste și cafea de-a lor, în inelul prieteniei chino-ruse, a trecut la altă cafea și de atunci ia niște hotărâri neconforme cu mintea unui om inteligent.

Nechezolul, aroma comunismului. A vândut Gheorghe Florescu nechezol?

I.V.: Ce a însemnat apariția nechezolului în România înainte de Revoluție? Cultural vorbind.

G.F.: Nechezolul a fost, într-adevăr, în timpul comunist, și într-adevăr, după Primul Război Mondial, în perioada de criză declanșată în 1928, cu falimentul brazilian, brazilienii au luat foarte mulți bani să promoveze cafeaua lor. Au cultivat multă cafea și nu au putut să o vândă. Au dat faliment. Nu au putut să o mai vândă. Nu au mai putut să dea banii la bănci și au falimentat o serie întreagă de bănci americane. De acolo începe criza. Nu au adus cafea de calitate în țările care au intrat în criză. Nu aveau bani. Și atunci am venit cu o soluție. Turcii săracii consumau și năut. Amestecat, consumat năut, și prăjit cu cafea. Dar armenii erau corecți. Aveau lotul separat și cafeaua separată. Și când intrai în prăvălie, întrebau „cât vreți?” „10%”. Cântăreau pe loc în fața clientului o cantitate de 10% năut, îl măcinau și îi dădeau cu cafea.

I.V.: Ați vândut vreodată nechezol?

G.F.: Nu! Da! Nechezol, da. Am fost chemat, ca ucenic al domnului Carabeleian, să execut o operațiune. Care a degenerat în alte prostii. Și s-a ajuns la cuvântul nechezol. Nu au avut bani nici să cumpere năut. Mai mult, veneau mulți saci, mari cantități de năut, dar în saci erau șobolani morți și cu excremente de șobolan. Și atunci când turnau sacii să prăjească năutul, turnau cu șobolanii, până când se afla. Și atunci nu au mai importat din Turcia. Turcia, principalul furnizor de năut pentru România comunistă. Au înlocuit cu orz, cu ovăz și în final cu ghindă de producție românească.

I.V.: Apropo, avem cafea românească?

G.F.: Da, da, cu ghinda, da.

Cafeaua bio, o raritate insulară

I.V.: Auziți, dar de ce cafeaua, că ați spus mai devreme și așa este, de ce se cultivă mai ales în insule? De ce insulele sunt spațiul cel mai bun?

G.F.: Probabil de la clima respectivă. Cafeaua are nevoie de multă umezeală și căldură, dar nu să bată soarele în ea. În 1973 un plantator Juan Valvez din Columbia a descoperit la intrarea în plantația de 3 ha și jumătate de cafea, a descoperit la poalele unui arbor pe care îl folosea ca umbrar un mic arbore de cafea, care producea un miros deosebit. La poalele, la umbra nucului bătrân, era un cântec românesc. Nu mai spunem, știm povestea. Lângă copac era un arbore de cafea. A luat din el cafea și a prăjit-o și era cu totul altceva decât cafeaua lui obișnuită. Și a constatat că acel arbore nu fusese stropit cu antidăuntori, pentru că cireașa are o serie de insecte care îi dăunează. Aceste insecte și păsări călătoare, care călătoresc când la deal, când la vale, veneau în copacul acela mare și eliminau găinațul. Acela e organic. De acea îi zice cafea organică sau bio. Deci nu e tratată chimic. Brazilienii neavând alte resurse, au folosit DTT, care se folosea în Primul Război Mondial.

De ce Gheorghe Florescu rămâne fanul cafelei la ibric?

I.V.: Cum e cea mai bună? La ibric?

G.F.: Eu cred că ibricul e sfânt. De ce? Utilizarea ibricului arată că ibricul e cel mai bun conducător de căldură. Se poate urmări în documentarele istorice pe care le vedeți și le veți mai vedea, la bucătăria palatelor, de la cel al sultanului de la Istanbul până la Buckingham, au numai vase din aramă. La Buckingha și la alte Palate din Franța, la Versailles, în bucătărie, sunt vase din aramă.

I.V.: Deci ibric din aramă, ăsta e cel mai bun.

G.F.: Da, sunt.

Cum se face o cafea armenească? Rețeta Carabeleian, spusă de Gheorghe Florescu

I.V.: Astea cu expressorul?

G.F.: Eu am făcut un film pe youtube. Cafea la ibric. Cine vrea să îl urmărească... am făcut un film exact așa cum trebuie, după rețeta domnului Carabeleian, care a fost folosită încă după timpul lui Suleyman Magnificul. Și acum o să o spun direct. Poate oamenii nu au timp să se uite pe youtube. Se ia ibricul, se pune pe foc, se măsoară cu ceașca cu care bei cafeaua, o ceașcă, două, trei câte cafele faceți, după cum se poate vedea sunt cești mari sau mai mici. Alegeți ce vreți. Cu cât pui mai multă apă, poți să pui mai multă cafea. Asta e ceașca mea, dar e bun. Beți cafea Sf. Elena, e bun. E a treia cafea, o beau cu cel mai minunat om din mass-media. Deci ibricul, măsori cu ceașca, pui apa. O ceașcă-două. Lași să se încălzească să se facă apa călâie. Atunci pui, dacă pui cu zahăr, pui zahărul. Nu pui zahărul în apă rece, se poate topi, dar mai bine pui când se încălzește apa. Pui o linguriță dacă se bea cu zahăr. Dacă nu se bea cu zahăr, atunci nu pui niciun zahăr. Când apa e călâie, pui o linguriță rasă de zahăr pentru fiecare ceașcă. Când apa începe să prindă putere, să fiarbă, atunci se pun două lingurițe de cafea, pentru fiecare ceașcă. Dacă e mai mică decât asta, discutăm. Unii au micuță de tot. Asta e o ceașcă normală. Asta e, vorbesc de o ceașcă normală. Cred eu. La asta se pune două lingurițe de cafea cu vârf. Se amestecă bine, se omogenizează, și se lasă când începe ea să fiarbă mai vârtos, se ia o jumate de linguriță, un vârf de linguriță și se presară deasupra ibricului. Ca și cum ai pune zahăr pe o gogoașă, zahăr pudră. Aia nu mai fierbe. Aia dă aroma. Ăla e tot șpilul, acesta e secretul cafelei armenești. Ăsta e secretul.

Gheorghe Florescu, sfat pentru cafegii: „Dacă bei cafea satană, satană ești!”

I.V.: Ce pui la sfârșit.

G.F.: Nu cafea satană. Dacă bei cafea satană, satană ești!

Cafeaua cu arome, procesată chimic

I.V.: Dar când zice cineva vreau o cafea tare sau o cafea slabă, ce înseamnă vreau o cafea tare sau slabă?

G.F.: Păi există un patron la Paris, la Cafe de la Paix, el avea o vorbă, cât mai multă cafea în cât mai puțină apă. Dar eu cred că nu e așa, dacă vrei cafea tare, nu e nicio problemă. Poți să bei și a doua cafea. Dar eu cred că nu trebuie să pui mai multă cafea decât la o cafea obișnuită. Să pui, de exemplu, trei lingurițe. Dacă vrei totuși poți să bei trei lingurițe, o cafea puternică. Dar cafeaua satanei, de ce îi zice așa, e de cinci ori mai cofeinizată decât arabica. Dar nu are nicio calitate. Niciun fel de aromă, miroase a mlaștină. Și atunci vine producătorul industrial și pune arome chimice, de whisky, de migdale, de vanilie, e inserție chimică. Nu pune produsul, cum fac irlandezii, de au la discreție.

I.V.: Irish coffee.

G.F.: Aia nu e, la noi se pune o esență de whisky.

I.V.: Deci cofeina e apanajul satanei.

G.F.: Eu cred că da. Pocnește capul.

„Fenomenul Churchill”: 94 de ani de viață, consum de whisky și cafea în mod egal

I.V.: Ce merge să bei cu cafea? Cognac?

G.F.: Avem aici fenomenul Churchill. Afară de faptul că nu s-a făcut niciodată referire la cafea, deși era și el băutor de cafea, el era băutor de whisky. A băut mult la viața lui și a trăit 94 de ani. Dar la bătrânețe, spre 90 de ani, a făcut AVC. A rezistat până la 94 de ani și fuma, cum se zice, ca un turc.

I.V.: Și bea cafea. Și cognac.

G.F.: Churchill, după Al Doilea Război Mondial, a cunoscut cognacul Ararat. Cognac vechi de la Erevan. În timpul războiului, Stalin trimitea câteva baxuri de cognac Ararat de la un prieten. Unchiul Joe se numea...

Cât a cumpărat cel mai mult un client de la Delicatese Florescu? Gheorghe Florescu: „Nu dau nume. 100 de kg.”

I.V.: Aveți un client care a cumpărat odată o cantitate impresionantă de cafea de la dvs.?

G.F.: Da, dar nu pot să vă dau nume.

I.V.: Nu nume, dar așa, cât a luat.

G.F.: O mare corporație mi-a luat 100 kg. de cafea Jamaica.

I.V.: Și cât e kilogramul?

G.F.: 1500 de lei. Kilogramul. Pentru servirea persoanelor din corporație. Ah, foarte interesant, nicio corporație din întreaga lume nu servește angajații cu cafea de calitate.

I.V.: Le dă așa, de la expressor...

G.F.: Cafea bună, acceptabilă, eu am băut așa ceva și zic că nu se poate bea.

Gheorghe Florescu: „Cafeaua de filtru, cea mai proastă”

I.V.: Cum e cafeaua de la expressor?

G.F.: Nu e vorba, e vorba de ce pui. Și în ibric, și în filtru. Cafeaua de filtru e cea mai proastă. Cea mai proastă cafea din lume, pe ansamblu. Au și ei nișe unde beau cafea bună.

I.V.: Cafea americană, la breakfast, lungă.

G.F.: Fac câte o oală mare de cafea la filtru și o beau toată ziua. Aia nu e cafea.

I.V.: Între un expresso scurt și o cafea americană, ce ați lua?

G.F.: Expresso scurt.

I.V.: E alt gust, nu?

G.F.: Expresso scurt e imediat după ibric.

Confesiunile unui cafegiu, best-seller: 120000 de exemplare. Cu banii obținuți din vânzări, Florescu a mai deschis un magazin

I.V.: Ați scris cartea asta, Confesiunile unui cafegiu, care se bucură de mare succes. Aveți mai multe ediții.

G.F.: Patru ediții!

I.V.: Tiraje consistente.

G.F.: Bineînțeles.

I.V.: Puteți să ne spuneți cam cât ați câștigat de pe urma cărții?

G.F.: Atât cât să pot deschide această afacere.

I.V.: Afacerea ați deschis-o cu...

G.F.: Pe baza banilor pe care i-am luat pe carte. Nu am avut bani. De aici sunt banii.

I.V.: Și după aia ați extins magazinele. Aveți trei magazine.

G.F.: Am avut noroc că am găsit un editor deosebit, domnul Gabriel Liiceanu, care ca om e corect cu toți autorii de cărți.

Fiica lui Gheorghe Florescu: „Scrie o carte!”

I.V.: Știu că pregătiți, că am vorbit și în precedenta noastră întâlnire, o continuare. Aveți Jurământul unui cafegiu. Aș vrea să vorbim un pic despre această continuare.

G.F.: Eu, când fiica mea, i-am tot povestit de întâmplările din viața mea și din viața mea de comerciant cu cafea, și despre oamenii pe care i-am cunoscut, ea mi-a zis: „scrie o carte!” Și într-o noapte, la un moment dat, m-am hotărât să scriu. Dar ce să scriu, că aveam așa mult de scris, încât mă gândeam că trebuie să scriu vreo trei-patru cărți. Și le-am împărțit în patru. Prima carte, Confesiunile unui cafegiu, care a apărut și a avut succes. Mai mult decât atât, am participat întotdeauna la Târgul de carte, am vândut toate cărțile pe care le-am adus cu mine, și anul acesta s-a întâmplat un fenomen ciudat. S-au vândut toate cărțile mele, cartea mea, toate cărțile avute la stand de editura Humanitas, toate s-au vândut. Până la ora 18.00 s-a lichidat complet.

I.V.: Jurământul unui cafegiu e continuarea, da?

G.F.: Continuarea, da.

Tatăl lui Gheorghe Florescu, singurul polițist în România antecomunistă achitat

I.V.: Ce înseamnă Jurământul unui cafegiu?

G.F.: L-am depus când a murit Stalin, pe 5 martie 1953. Eram, tata fiind deținut politic, la Canal.  A fost arestat, dar nu a fost judecat. După trei ani a fost judecat și achitat. A fost singurul polițist în România antecomunistă achitat. Nu a mai apărut niciun polițist achitat, din mii de polițiști câți au fost, trimiși toți la Canal. Foarte mulți au murit. El a venit distrus din punct de vedere al sănătății. Nu a mai muncit nicio zi de atunci. Eu fiind singur, mama lucra, avea patru copii de crescut, iar Securitatea a sechestrat toate bunurile noastre, în vederea condamnării, cândva, a tatălui nostru. Și noi nu mai aveam ce să îmbrăcăm, nu mai aveam niciun ajutor, nimic. Nicio ciorbă, nicio mâncare. Nimic. Statul nu dădea nimic. Noi, copiii deținuților politici ai României nu aveam niciun drept.  Nici măcar, atâta poate, să nu fim asasinați. Că nu aveam nicio probă. Tata era reținut politic. Nici măcar deținut nu era. Abia în 1955 a fost judecat și achitat. Judecătorul a zis: propun eliberarea inculpatului. Procurorul nu s-a opus. s-a opus inculpatul. A zis: „Eu nu vreau să fiu eliberat. Vreau să fiu achitat”. Și a fost achitat. Documentele astea vor apărea în cartea mea, Jurământul unui cafegiu. La moartea lui Stalin s-a produs un fenomen ciudat. Eram în fața Casei Armatei, când toată lumea s-a oprit, când îl puneau în mormânt. Cum i-au pus și lui, ca și lui Lenin. Când s-au întâmplat funeraliile lui Stalin, eu imediat am fugit la statuia lui Stalin. Statuia era a lui Stalin, pusă în fața Herăstrăului, acum Regele Mihai. E o combinație. Aici e Palatul rușilor.

Jurământul unui cafegiu: „Niciodată copiii mei nu vor răbda de foame”

I.V.: Casa Presei.

G.F.: Casa Presei, eu, în fața statuii lui Stalin. Statuia asta e originală, e a lui Stalin. Și aici am depus jurământul. Că niciodată copiii mei nu vor răbda de foame.

I.V.: Deci ăsta e jurământul. Că niciodată nu or să moară de foame. Din 1953. Am înțeles.

G.F.: Asta e familia mea. Lăsați de izbeliște de statul comunist. Eu și frații mei. Mama mea. Atât. Tata era la Canal.

I.V.: Poza asta din ce an e?

G.F.: 1952.

Sigiliu pe haine, pe lucruri, pe perne: „Totul era sigilat de Securitate”

I.V.: Înainte.

G.F.: Da. Ne-au sechestrat, ne-au sigilat. Nu aveam voie să purtăm hainele noastre. Hainele noastre au rămas nepurtate. Erau cu sigiliul Securității. Nu am avut voie o față de pernă, un cearceaf, nimic. Totul era sigilat.

I.V.: Jurământul unui cafegiu redă acei ani, acea poveste a familiei dvs.

G.F.: Da, da. Da!

I.V.: Puteți spune acum, retrospectiv, că ați îndeplinit jurământul făcut?

G.F.: Nu numai că l-am îndeplinit, am și plusat, în sensul că toți angajații care au depins de mine în viața mea, au avut ce să mănânce. Am avut grijă să fie bine remunerați.

Când apare următoarea carte a lui Gheorghe Florescu?

I.V.: Când o să apară cartea?

G.F.: Nu am terminat-o încă.

I.V.: Deci încă lucrați, încă scrieți la ea.

G.F.: Da. Mai am puțin și o termin.

I.V.: Credeți că o să aibă succesul primului volum, Confesiunile unui cafegiu?

G.F.: Eu nu știu, depinde și de cititor. Foarte mulți mă întreabă când scot cartea. Cum mă întrebați dvs.

Gabriel Liiceanu către Gheorghe Florescu: „Nu, eu nu sunt maestru, dumneata ești, că ai vândut 50000 de cărți!”

I.V.: Sunt foarte mulți, aveți mulți clienți.

G.F.: Am, am. În 2009, cartea a apărut în 2008, și în 2009 Domnul Liiceanu a venit și m-a felicitat și mi-a zis: „Maestre, Bună ziua, Maestre!” Am zis: „Bună ziua, Maestre!” „Nu, eu nu sunt maestru, dumneata ești, că ai vândut 50000 de cărți!”

I.V.: Dar celor care vă critică sau comentează, ce mesaj le transmiteți? Aveți și din aceștia, mă gândesc.

G.F.: Or fi, nu știu. Cine nu are dușmani, nu îi face pielea doi bani. Asta e o vorbă oltenească. Dar probabil...

I.V.:  Ne ajută proverbele, nu?

G.F.: Da!

Știe Gheorghe Florescu să ghicească în cafea?

I.V.: Ce ziceți de cei care ghicesc în cafea? Poți să citești viitorul cuiva în cafea?

G.F.: Dacă e un om inteligent în fața ceștii de cafea, da.

I.V.: Da?

G.F.: Da.

I.V.: Vi s-a întâmplat?

G.F.: Da, da!

I.V.: Adică dvs. sau v-a spus cineva ceva despre ce urma să se întâmple și așa a fost?

G.F.: Dacă omul care ghicește, ghicitorul, e inteligent...

I.V.: Deci poți să citești.

G.F.: Oarecum da, îți dai seama. Dar depinde omul care bea, cum bem amândoi acum, eu cu dvs. Spre exemplu eu acum citesc jumătate din viitorul dumitale, eu deja l-am citit.

I.V.: Dacă ne uităm aici?

G.F.: Nu, deja ați băut-o.

I.V.: Înainte.

G.F.: V-a plăcut și ați băut-o. Îmi pare rău.

I.V.: Dacă spuneți că puteți vedea jumătate, să îmi spuneți jumătatea bună, aia care e de bine. Sau e de bine?

G.F.: Nu, nu, nu.

I.V.: Nu trebuie să fiu îngrijorat, nu?

G.F.: Eu cred că nu. Vă zic de ce. Fraier nu sunteți!

I.V.: Nu, nu a zis nimeni asta...

G.F.: Sunteți un om care luptați din răsputeri.

I.V.: Apropo de cărți. Știți că eu am scăzut TVA-ul la carte. Am văzut că ați pus pe pagina dvs. de Facebook, v-ați amintit măsura din 2015. E nevoie să încurajăm cărțile și produsele editoriale. Câte zeci de mii de cărți ați vândut? Câte exemplare? Ce înseamnă cele 4 ediții?

G.F.: 120000 de volume.

I.V.: 120000!

G.F.: Da. 120000 de cărți vândute.

I.V.: Știți că erau tiraje în care scotea Marin Preda, Cel mai iubit dintre pământeni.

G.F.: Nu știu ce scotea Marin Preda. Mi-a fost client.

Scriitori celebri, beți, pe marginea drumului

I.V.: Erau tiraje impresionante.

G.F.: Vreau să vă spun un singur lucru. Mi s-a întâmplat cu doi scriitori mari, pe care nu am să îi numesc, nu cred că poate cineva să mă amenințe cu ceva, că nu le spun numele. Deci veneau la mine și luau câte o sticlă de vodcă și am fost șocat că se așezau pe trotuar și beau din sticlă. Pe trotuar în fața magazinului. Nu mi-a venit să cred. Erau doi mari scriitori!

Gheorghe Florescu, despre un scriitor important: „Avea un ac de siguranță la șliț, în loc de fermoar”

I.V.: Deci dependența de cafea e mai bună, totuși. Nu o să vedem oameni pe trotuar bând cafea...

G.F.: Mi s-a întâmplat că un mare actor, unul din marii actori ai României, care a avut niște probleme în familie, poate mici necazuri, o fi avut, nu știu. Venea, îl aducea cineva la magazin, și bea vodcă de 56 de grade, nu 40 de grade. Stalina Smakovskaya, rusească. Era prea tare. Am căutat în Canada și nu am găsit. Am fost în Canada și nu am găsit. Am găsit în capitala Canadei Smakovskaya. Nici Stalina nu am găsit. Și m-am uitat la el, era un om deosebit, fin, un mare actor. Și avea un ac de siguranță la șliț, în loc de fermoar. Nu am zis nimic. Le-am făcut semn fetelor să tacă din gură. Să nu cumva să strâmbe din nas. Iar maestrul Alexandru Giugaru, care avea 84 de ani, un om simpatic, și avea un palton din păr de cămilă, bej, așa, știți, și când începea să îi tremure ceașca, îmi ziceam: „Mamă, dacă îi tremură ceașca, dracu m-a luat!” Dar niciodată nu s-a întâmplat. Dar îi tremura mâna când bea puțină cafea. Nu știu dacă bea și alcool. Bea numai whisky. Avea o colecție rară de whisky.

Gheorghe Florescu despre durerea pierderii soției: „A murit în Creta. Nu a putut să o salveze nimeni. Cauze necunoscute”

I.V.: Care e cea mai mare încercare a vieții dvs.?

G.F.: Oh!

I.V.: Când v-a încercat Dumnezeu cel mai tare?

G.F.: A fost o încercare... sigur, aș putea spune că eram deja obișnuit cu încercările. Când a murit soția, a fost plecată cu copiii mei în excursie și a murit pe plaja Marina, lângă hotelul Marina. A fost în mare, a venit din mare, s-a așezat pe șezlong și așa s-a dus. Înconjurată numai de doctori. Era fiica mea cu zece colegi. Plus cu profesorul. Nu a putut  să o salveze nimeni, la autopsie nu s-a găsit nimic. Cauze necunoscute. A fost o încercare foarte dură. Eu acum sunt și bunic, și bunică, mă ocup de nepoțica mea. Dar cea mai mare încercare a vieții mele, nu m-am speriat... e foarte interesant, cititorul cărții mele cred că a reușit să citească câteva cuvinte. Când am fost angajat în 1964 la ICRA București, prima dată, ca primitor-distribuitor, șefa personalului mi-a zis: „Pe o parte iese în alb”, cum îi zice, proces verbal de arestare. Cum se zice, adică poți fi și arestat oricând. Mi-am asumat acest risc, și iată că m-au arestat în 1985, pe nedrept, într-un fel, dar asta e treaba mea.

Detenția lui Gheorghe Florescu: trei ani și două luni

I.V.: Cât timp ați fost arestat?

G.F.: Trei ani și două luni, tata a fost trei ani, eu am fost trei ani și două luni.

I.V.: Din 1985.

G.F.: 18 aprilie 1985, 24 iunie 88.

Gheorghe Florescu, mărturie exclusivă: „A încercat să mă determine să fiu colaborator al Securității. Eu nu am vrut”

I.V.: Deci trei ani ați fost.

G.F.: Trei ani și două luni. Dar cea mai grea încercare a fost, trebuie să o spun, este formidabil. Ce se întâmplă, eu am o cenzură, e fiica mea, care zice asta nu se potrivește, asta nu e bine, asta scoate. Și așa au scăpat foarte multe secrete, pe care eu... Bine, ea mi-a recomandat să schimb numele. Foarte interesant! Omul care mi-a dat mie cele mai multe informații din Ministerul de Interne, un fost director din Ministerul de Interne, colonel, medic, fost secretar de partid, din primul lot de securiști trimiși la Moscova la Școala KGB, erau, va să zică, ai secretarilor de partid, a fost Șeful Securității Suceava. A fost mare om. A încercat să mă determine să fiu colaborator al Securității. Eu nu am vrut. Dar din discuțiile mele cu el eu am scos o grămadă de informații pe care le-am folosit pentru viața mea, de zi cu zi.

Gheorghe Florescu: „Florin Piersic bea numai martini roșu, așa cum l-a făcut mă-sa!”

I.V.: Știți cine e cel mai vechi client al dvs.?

G.F.: Clienți care mai sunt în viață... Florin Piersic!

I.V.: Florin Piersic!

G.F.: Da, el nu bea decât Martini Roșu, așa cum l-a făcut mă-sa. Și Dan Deșliu, bea whisky, cu așa cum l-a făcut mă-sa. Amândoi aveau această expresie. Dan Deșliu, scriitorul, bea whisky așa cum l-a făcut mă-sa, mumă-sa, exact asta e expresia, și Florin Piersic bea martini roșu.

I.V.: Florin Piersic... când a venit ultima oară?

G.F.: Nu a mai venit. El nu a mai venit după arestarea mea. M-au ocolit oamenii. Unii din ei.

Prietenii care l-au părăsit pe Gheorghe Florescu

I.V.: V-a dezamăgit atunci cineva?

G.F.: Unii dintre ei. Foarte bun prieten, unul, îi dădeam ce aveam eu mai bun.

I.V.: Și după aceea v-a ocolit.

G.F.: S-a întâmplat ceva foarte ciudat. Veneam de la Intercontinental. Mergeam pe Batiștei. Și el dinspre Ambasada Americană. Pe același trotuar. Unde era hotelul. Ambasada era pe partea astalaltă. Dar hotelul pe partea astalaltă. Mergeam față în față. Atunci el a trecut drumul, l-am văzut, m-a recunoscut, și a trecut drumul pe partea cealaltă.

I.V.: Ce ați simțit atunci?

G.F.: Ce să simt, asta e. Dar m-ați întrebat un lucru și nu v-am răspuns, am tot ocolit răspunsul. Până când trebuie să îl lămurim. Cea mai grea și imposibilă situație în viața mea.

Cum se traficau droguri în perioada comunistă cu mașinile de stat?

I.V.: Momentul de cumpănă.

G.F.: Dintre colaboratorii mei, de pe timpul lui Ceaușescu, v-am povestit de Anton Pann, și v-am zis de cele adunate, înapoi la lume date. Foarte mulți medici celebri primeau o serie întreagă de cadouri. Kent, whisky, tot felul de băuturi străine, originale. Cine avea acces la aceste produse, care nu existau în comerț, numai în cazuri extreme, numai de la centrala partidului, cine știe cum se ducea. Dar acolo aveau acces doar câteva persoane, cum ar fi Ion Gheorghe Maurer și alții. Cam atâți. Nu îl mai cunosc pe al doilea. Poate al doilea să fie Ștefan Andrei. Poate. Dar Ștefan Andrei primea atâtea cadouri de la subalternii lui că nu mai avea de ce să își cumpere. Bun! Toate aceste produse intrau în țară fără forme legale, prin contrabandă, prin șoferi de tir, care aduceau șefilor, fiind colaboratorii Securității. Erau și curierii Securității. Nicolae Pleșiță a recunoscut că aduceau tot felul de chestii pentru case, faianțe, tot felul de lucruri. Aduceau tot felul de lucruri șoferii pentru ei, și erau plătiți cum erau, treaba lor. Șoferii mai făceau și afaceri cu aur, poate se mai băgau și ei. Am întâlnit în închisoare o serie întreagă de șoferi, conducători de partid, care au fost prinși cu droguri.

Gheorghe Florescu, închis la Penitenciarul Rahova la secția „Periculoși”

I.V.: Care a fost încercarea dvs.?

G.F.: A mea. Eu, la un moment dat, știți că la orice penitenciar, există o curte interioară unde te scot la plimbare. Ați văzut în filme tot felul de lucruri care nu sunt chiar așa. Adică unii joacă baschet, dar sunt și oameni care se plimbă, că au curte mică, ideea e să se facă mișcare. Intră prietenii mei cu care făceam afaceri, în sensul că le dădeam aceste produse care erau de la doctori, lui, unui colaborator al meu, care avea o cafenea, un magazin, unde le vindea. Dar el săracul, așa a și căzut, l-a corupt Vasile Bărbulescu, care era cumnatul lui Ceaușescu. La băutură. Și cred că și pe Nicu Ceaușescu. Și atunci, el a fost arestat. A ajuns aici, dar a fost toată viața lui un colaborator al Securității. Și aici el fiind condamnat 24 de ani de închisoare, am vorbit între noi doi, așa. Nu e bine să faci prietenie cu nimeni. El mi-a zis ce a făcut, câți bani a avut, câtă valută, de care, cum a avut, că euro nu apăruse. E vorba de 1985. Nu, 1987. August 1987, atunci a fost întâmplarea. El mi-a zis una-alta, ce a făcut, unde a ascuns banii, i-a dat maică-sii, care era și ea securistă, lucra la Securitate. În sfârșit. Soția securistă șamd. Și eu nu am de lucru și îi spun. Înainte de arestarea mea, mama mi s-a plâns, că avea o fântână, un puț din acela american, căruia i se surpase peretele. Și atunci ea nu a mai putut să bea apă. Și eu trebuia să mă duc în comuna respectivă, în Oltenia, în Vâlcea, să curețe, că era un văr al unchiului meu, de meserie. I-am spus că nu am putut să mă duc să fac treaba asta și că a rămas puțul necurățat. Și atunci eu i-am spus ăstuia: „Tot aurul meu e în puțul mamei. Ceaușescu e pe moarte, are o grămadă de boli, se curăță în curând. Întotdeauna în regimul comunist, cine moare e înlocuit de unul mai liberal. Cum s-a întâmplat și în URSS, a venit Gorbaciov, altă viață”. Bun. Se duce și mă toarnă. Și mă cheamă a doua zi, imediat după a doua zi. În primul rând un comandant din comuna mamei mele s-a dus acolo, a curățat și puțul cu ocazia asta, a dat drumul la apă. Nu a găsit niciun aur, vă dați seama, a luat plasă. Dar m-au chemat la comandat, cu șeful de la contrainformații, de la Penitenciarul Rahova: „Băi, tu ai patru copii. Tu mai vrei să îți mai vezi familia vreodată?” Mi-am dat seama, am zis „gata, asta e!” Mi-am dat seama cine e turnătorul. Îmi pare foarte rău, eu am lucrat cu oameni importanți din conducere și se vorbea. Cine vorbea? Toți, chiar oamenii mari vorbeau. Nu mai îmi spuneți să dau nume, nu am dat niciodată. Omul are 70 de ani, are probleme de sănătate. Ei, la un moment dat, toți, am dat-o în glumă. Mă bagă în lanțuri, îmi pune lanțuri la picioare și mă bagă la periculoși. În momentul când mă bagă la periculoși, se deschide ușa, intru la periculoși și am zis că am intrat în iad. Erau pe trei paturi, numai tatuați, cu lanțuri la mâini și la picioare, unii dintre ei aveau și la mână. Alții din contră, nu aveau decât la picioare. Și zic: „bună seara, domnilor!” Un deținut când intră într-un penitenciar – acuma nu știu cum e, vorba lui Ion Creangă, nu știu alții cum sunt, eu vă spun cum era atunci – erau trei săculeți. Averea unui om. Un sac era cu lucruri personale, schimburi; te duceai la magazia centrală a penitenciarului și o luai o dată pe an, toamna. Umblai și îți luai de acolo ce voiai. După aceea încă una, altă dată. Și mai erau doi saci în camera unde erai tu. Un sac la sfârșitul săptămânii, să te schimbi, cu o gustare, o conservă, o ceva. Și un săculeț pe care îl luai și la serviciu cu tine. „Domnilor, la 26 ianuarie”, era în august 1987, „domnilor, la 26 ianuarie 1988 pe stâlpii tuturor ghișeelor din România se va pune steagul alb, porțile se vor deschide larg și noi toți vom pleca acasă. Dar va fi o problemă. Cei care vor căpăta în această perioadă un proces verbal de pedepsire, un certificat, raport de pedepsire...”

I.V.: Trebuie să spunem, că nu toată lumea știe ce era pe 26 ianuarie.

G.F.: 26 Ianuarie era ziua lui Ceaușescu. Vă spun imediat.

I.V.: Deci acesta e momentul de cumpănă în 1987.

G.F.: Eu am spus, eram primul deținut care a spus. Erau peste 100000 de deținuți în România. Singurul! Eu am spus treaba asta.

Țigările lui Florescu, monedă de schimb pentru diferite servicii în pușcărie

I.V.: Am înțeles. O să povestiți asta și în volum.

G.F.: Dar stați că nu s-a terminat povestea. De ce am făcut treaba asta? Am făcut-o pentru că peste noapte toate bagajele mele dispăreau, erau periculoși. Aveam țigări. Eu aveam pedeapsă 11 ani. Urmau să mă trimită la alt penitenciar, eu fiind nefumător. Singura monedă cu care puteam să fac ceva, un serviciu, să mă bărbierească cineva, pentru că nu o făceai singur, venea un frizer și făcea asta, dacă te bărbierea cu prima lamă, era bine, dar dacă erai al o sutălea, te făcea cu un topor.

I.V.: Care a fost ecoul la ce ați spus?

G.F.: Domnilor, am fost la vorbitor cu soția mea și mi-a dat două pachete. Vă rog frumos, luați tot ce am. Țigările mele vi le dau dvs. Șeful de cameră era Fane Spoitoru. Și Fane Spoitoru le-a luat imediat.

Gheorghe Florescu, închis cu Fane Spoitoru

I.V.: Ați fost închis cu Fane Spoitoru?

G.F.: Numai acolo. La periculoși. În rest, era omul lor. Șeful de cameră era omul lor, pe care îl puneau ei. Aveau tare de colaborare. În sfârșit, treaba lui. Despre morți, numai de bine.

I.V.: Ce s-a întâmplat?

G.F.: În momentul acela, din difuzorul camerei, care avea muzică, se aude melodia Mirabelei Dauer, Fotoliu din odaie, și au început ăia să plângă toți. Toți! Majoritatea plângeau! Periculoși!

I.V.: Și bărbații plâng câteodată...

G.F.: Uneori da. Mai ales dacă e periculos, dacă e din ăla periculos. Mâncare proastă, pachete ioc...

I.V.: Nu vă întreb de cafea.

G.F.: Ah, am băut cafea. Vă spun imediat. Vă spun imediat... că aveau bunicică.

Gheorghe Florescu a salvat pușcăriașii periculoși de la dependența de Fasconal

I.V.: Ce au făcut bărbații care au început să plângă?

G.F.: Au stat liniștiți. Dar ca să stea liniștiți, cadrele, domnule, le dădeau droguri. Fasconal. „Vrei acum? La 9, un drog, o pastilă?” „Da.” „E 9 și un sfert. Mai vrei una?” „Mai dă-mi una.” Și aveau toți sergenții majori, plutonieri, tablagii ce erau, buzunarele pline de Fasconal. Îi drogau cu Fasconal pe ăștia. Și eu am zis: „Nu vreau Fasconal”. Le-am zis: „Domnilor, nu mai luați Fasconal, că vă distrugeți creierul, nu o să mai puteți să mai faceți nimic când ieșiți afară. O să aveți nevoie, sunteți băieți tineri, mergeți la femeile voastre, alea pe care le mai aveți, alea pe care le veți mai avea. Ce faceți, vă distrugeți sănătatea. Vă face raport de pedepsire. Nu aveți voie să aveți raport de pedepsire.” S-au calmat periculoșii. Au raportat tablagiii: „E liniște, domnule, la periculoși”. „Cum dracu?” Ei făceau mereu scandal, dacă nu le dădea Fasconal, dădeau cu capul de ușă, care era de tablă. Groaznic. Niște nebuni, înnebuniseră. Dar s-au liniștit. Domnule, l-au chemat pe Fane. Fane le-a zis că e unu Florescu și s-a făcut liniște. Iată-mă pe mine scos de acolo, și mi-a zis „am făcut o afacere cu comandantul și o înțelegere cu șeful contrainformațiilor.” Să mă dea pe Secția a cincea specială, la unele camere, unde erau condamnați cu pedeapsa capitală, să le spun povești. Și dacă simt că e ceva, să facă vreunul vreun rău, să le spun.

I.V.: Talentul de povestitor v-a salvat, am înțeles.

G.F.: Da. Și m-am dus acolo, până la urmă... ce îmi oferea, jumătate de pedeapsă, 50% din pedeapsă se anula. În fiecare săptămână eu primeam 10 kg la două luni, alimente. 5 kg. la săptămână, diferență mare...

I.V.: Bine că a trecut repede. Deci asta e încercarea.

G.F.: Am fost numit apoi șef de cameră la punctul de primire al deținuților. Tot ce intra în penitenciar și tot ce ieșea din penitenciar trecea prin mâna mea. Mă refer ca deținuți.

I.V.: Așteptăm asta în volumul următor. Mulțumesc și pentru cafea, și pentru povești.

Zicala Florescu pentru consumul de cafea: „Ce e mult nu e bun, ce e puțin nu ajunge”

I.V.: Pe final, pentru că vin sărbătorile, puteți să adresați o urare, un îndemn, celor care ne urmăresc și văd podcastul nostru?

G.F.: Ce e mult nu e bun, ce e puțin nu ajunge. Uitați, musafirul meu a băut până la fund. Totul, a lichidat complet. Nu uitați, Sf. Elena vă așteaptă! E singurul magazin la ora actuală din lume care are în stoc 10 saci de cafea neumblat la ei, și pe care publicul din România îl va consuma în anul care vine. Acum, de Crăciun, jumătate din cantitate se consumă în luna decembrie. Sunt multinaționale care fac excepție, servesc cui cred ele de cuviință...

I.V.: Mulțumesc mult! Sănătate, numai bine!