Plecat să-i salvezi pe alţii, te descoperi pe tine

După numeroase căutări ale unui program de voluntariat, am aflat cu destulă uimire, că trebuie să plăteşti sume consistente pentru a putea lucra pentru câteva luni într-o ţară în curs de dezvoltare.

Dacă te gândeşti cumva să fii voluntar ONU, ai deja nevoie de cel puţin doi ani de experienţă într-un domeniu. Fie că vrei să urmezi o carieră în finanţe, fie că vei lucra în IT, în Vest „dau bine” în CV activităţile prin care araţi că te preocupă soarta celor mai puţin norocoşi, dar, sincer, cred că asta este prea puţin important pentru angajatorii din România. Eu eram interesată de cooperarea pentru dezvoltare şi îmi doream o astfel de experienţă pentru a vedea din teren dacă o astfel de muncă mi-se potriveşte. În cele din urmă, AIESEC a fost oportunitatea mea, iar India alegerea influenţată de backgoundul  economic care mă îndemna să văd cum stau lucrurile într-un stat din BRIC. În plus, aici am găsit un proiect în care nu era vorba despre a preda engleză copiilor. De precizat că problema nu era legată de copii, ci de aptitudinile mele de pedagog.

Că am ajuns tot să predau engleză, asta-i altă poveste… În cele din urmă aveam să-mi dau seama că dincolo de activităţile cu un ONG, oricare ar fi fost acelea, ceea ce conta era experienţa în sine – prezenţa acolo şi viaţa cotidiană printre indieni, dincolo de mirajul unui hotel de lux şi a traseelor destinate exclusiv turiştilor, mâncatul de pe stradă fără să  te îmbolnăveşti, înţelegerea (sau nu) a coabitării cu un şoarece pentru că acesta poate fi bunica reîncarnată, controalele de securitate de la metrou şi interdicţia de a avea ursuleţi de pluş la metrou.

Peisajul urban, chiar din capitală, îţi spune multe despre modul lor de viaţă. Fără nici o notă de discriminare, pot spune că sunt uşor de detectat rădăcinile istorice ale rromilor. Nu numai coloritul peisajului, dar şi stilul de viaţă nomad, fie că este în mediul rural, fie că este în oraşe, mi-a adus aminte de conaţionalii noştri şi de stilul lor de viaţă.

Indienii sunt zen, locurile sunt pline de spiritualitate, dar asta nu-i împiedică să încerce să profite la maxim de pe urma turiştilor. Se întâmplă asta şi la case mai mari, nimic de zis, iar aici chiar nu ai cum să te camuflezi.  Se vede de departe că nu te încadrezi în peisaj, iar oamenii, atunci când nu au servicii sau produse de oferit, sunt prietenoşi, vor să te atingă, să facă poze cu tine. Cumva, te simţi ca o mică vedetă. Tu ştii că ei vor să fie albi ca tine, dar ei nu ştiu că tu petreci ore întregi la soare şi iarna mergi la solar pentru a te bronza.

Da, diferenţele culturale sunt mari, mai mari decât mă aşteptam. Apa caldă este la fel de rar întâlnită cum este şi curăţenia.  Am pus la îndoială toate normele de igienă cunoscute anterior, dar, pentru că mi-am făcut cu conştiinciozitate toate vaccinurile recomandate, m-am întors acasă sănătoasă.

Înainte de plecare mă consideram o persoană deschisă, capabilă să înţeleagă că nu există un singur stil de viaţă şi un singur model de dezvoltare – cel occidental. Ei bine, mi-am schimbat cumva limitele acestei înţelegeri şi m-am întors cu convingerea că unii oameni pot fi fericiţi cu mult mai puţin. Bineînţeles, nu vorbesc aici despre cei care trăiesc la limita sărăciei şi nu au ce mânca. Nici o fiinţă nu poate fi fericită în astfel de condiţii şi nici nu ar trebui, din punct de vedere moral, să exista astfel de situaţii. Dar nici nu mai cred că este o realizare să le impunem principiile după care să se ghideze – nu numai indienilor, ci tuturor celor din statele în curs de dezvoltare. Grassroots development nu este o treabă deloc uşoară şi ar trebui să rămână, în mare măsură, în seama oamenilor locului.

Pe lângă dorinţa de cunoaşte, ceea ce m-a ajutat mult în tot acest timp, a fost grupul internaţional de voluntari. Fie că veneam din China, Brazilia, Japonia, Indonezia, Egipt sau Europa, împărtăşeam, în linii mari, aceleaşi curiozităţi, nedumeriri, frustrări sau temeri. La finalul unei luni intense petrecute împreună nu aveam să mai punem distanţele în calea unor prietenii.

Următoarea oprire? Sper să completez BRIC-ul!

Adelina Dabu