Planul lui Varoufakis - un Plan B pentru zona euro? Şi o sugestie

Fostul ministru de finante al Greciei a declarat ieri ca guvernul sau a avut un Plan B care ar fi fost aplicat în cazul în care grecii nu reuşeau să ajungă la un acord cu instituţiile internaţionale. Planul B constă în tipărirea unei monede proprii, pentru o perioadă temporară, la un curs de schimb fix faţă de moneda europeană, fără ca Grecia să iasă din zona euro.

Dupa cum stim, Planul lui Varoufakis nu a ajuns sa fie pus in aplicare, guvernul grec ajungand totusi la un acord cu creditorii internationali. Personaj controversat, si in mod special economist controversat, Varoufakis a fost nevoit sa plece din guvern in urma negocierilor initial esuate.

In opinia mea, Planul B a lui Varoufakis, sau macar ideea ca atare, merita insa supus atentiei, din mai multe considerente. Dupa cum stim, asa cum este reglementat in momentul de fata, procesul de intrare in zona euro este unul ireversibil. Altfel spus, juridic vorbind, niciun stat odata acceptat in zona euro nu are dreptul si nici optiunea de a renunta la statutul de membru al uniunii monetare. Ceea ce e a fost si bine, a fost si rau. A fost bine pentru ca ce-ar insemna ca fiecare stat sa iasa din uniune de cate ori nu-i mai convine ceva? A fost si rau, pentru ca aceasta situatie neclara in care se afla zona euro a lasat loc comportamentelor de tip cersetor, atat timp cat statele erau constiente ca indiferent ce vor face, oricum, vor fi salvate. S-a dovedit inca o data ca, in lipsa unei uniuni fiscale, a uneia politice, uniunea monetara europeana este incompleta, si ca efectele acestor lacune institutionale pot fi dezastruoase pentru intreg sistemul monetar.  

Plecand de la realitatea curenta, modificari institutionale, juridice, procedurale vor trebui facute. In momentul de fata, proiectul european a fost creionat excluzandu-se posibilitatea ca un stat sa intre in faliment, la fel si varianta ca el insusi sa esueze. Realitatea infirma insa aceasta ipoteza. Zona euro nu a fost si nu va fi niciodata o zona monetara optima, cu atat mai mult cu cat se va extinde catre est. Si atunci apare intrebarea, totusi, ce-ar trebui sa se intample in cazul in care un stat pur si simplu intra in incapacitate de plata, precum am vazut cu totii cazul Greciei? (las la o parte faptul ca in ciuda imensei birocratii existente la Bruxelles, a sumedeniei de institutii implicate in monitorizarea Greciei, dar si a mecanismelor existente de monitorizare, cu totii ne-am trezit peste noapte ca Grecia e falita!!!) Pana se va  ajunge la un acord cu privire la o uniune fiscala, o uniune politica, pana se vor emite eurobonduri, etc. cred ca zona euro are nevoie de un plan B. Un plan B care sa fie reciproc avantajos, atat pentru statul cu probleme, cat si pentru zona euro ca intreg care trebuie sa managerieze externalitatile negative generate de statul-problema. Un plan B care sa fie minutios pus la punct din punct de vedere institutional, procedural, juridic, si orice altceva ar mai presupune el.

Avand in vedere aceste aspecte, in opinia mea o solutie intermediara (de compromis) ar putea fi “retrogradarea” statului-problema pentru o perioada temporara in ERM II, mai degraba decat excluderea acestuia definitiv/temporar din zona euro. In constructia actuala, ERM II este un fel de anticamera a zonei euro, o perioada obligatorie de minim doi ani in care statul pretendent la intrarea in eurozona trebuie sa demonstreze ca poate sa ramana stabil fara sa utilizeze cursul de schimb pe care-l pierde odata admis in eurozona. In forma lui actuala, ERM II este practic o perioada de testare ex-ante a economiei statului pretendent inainte de a face pasul final, o perioada in care fluctuatia monedei nationale a statului-problema in raport cu euro este  limitata. Revenirea la acest mecanism ar putea fi vazuta ca o “retrogradare” a statului-problema, un fel de etapa intermediara care intr-un anume sens mai da o ultima sansa inainte de excluderea lui definitiva din eurozona. Asa cum initial ERM II era puntea de legatura dintre o “pretendenta” la zona euro si acceptarea ei in eurozona, acelasi mecanism va actiona asemenea unui colac de salvare inainte de scufundare.

Din punct de vedere tehnic, daca statul cu probleme ar reveni la acest mecanism – sa-l numim simbolic ERM III, s-ar putea emite o cantitate limitata de moneda nationala, la un anumit curs fix fata de euro, ambele stabilite in consultare cu BCE, Comisia Europeana, institutii ce vor asista de altfel intregul parcurs. Participarea in cadrul acestui mecanism se va face simetric fata de ERM II - pe baza unei paritati centrale (rate de schimb centrale) stabilita prin negocieri intre BCE, ministerele de finante si bancile nationale din zona euro si banca nationala a statului in cauza, cu consultarea Comisiei Europene (ECOFIN). Fata de aceasta valoare de referinta – paritate centrala - se va calcula banda de fluctuatie a cursului de schimb de pe piata dintre moneda nationala si euro si, evident si valorile de interventie pentru a mentine cursul in interiorul benzii.

Teoretic, in acest mecanism statul cu probleme va putea sa stea minim doi ani (dar perioada se poate prelungi), va fi considerata o solutie intermediara, de compromis, pana cand aceasta isi va fi rezolvat problema de fond, problemele structurale (pe termen mediu si lung). Discutam despre un curs de schimb fix intre moneda nationala a statului in cauza si euro, fata de care se va calcula o marja de fluctuatie de +-15%, interval in care cursul de schimb de pe piata dintre euro si moneda nationala va putea fluctua in toata aceasta perioada. Avantaje vor fi atat de natura politica, dar mai ales de natura economica. Statul cu probleme are capacitatea de a–si monetiza practic datoria, de a-si oferi pe termen scurt lichiditate suplimentara prin intermediul bancii centrale nationale (in conditii agreate cu BCE, Comisie, referitoare la cantitatea de moneda nationala admisa spre tiparie si la cursul stabilit) plus bonusul de inflatie locala creata. Din asa numitul ERM III statul se va intoarce in zona euro la o rata de conversie agreata cu institutiile amintite, care poate fi diferita de paritatea fixata initial functie de evolutia economiei, dupa ce va fi demonstat inca o data ca poate sa se descurce pe propriile picioare, fara a-i afecta pe ceilalti. Se castiga timp, se ofera o marja de manevra economiei respective, se ofera o alternativa.  

In loc de concluzii, trebuie sa fim constienti ca zona euro este un proiect politic, care odata cu extinderea spre est se indeparteaza in opinia mea din ce in ce mai mult de ceea ce numim optimalitate economica. Un proiect din care, trebuie sa recunoastem, multi au avut de castigat in perioada de avant economic. Prin urmare merita ajutata sa depaseasca  perioada pe care o experimenteaza in momentul de fata - una dintre cele mai purternice crize financiare din istorie. In plus, Grecia ofera azi o lectie legata de ceea ce se poate intampla cu un stat nepregatit pentru intrarea in zona euro. Da o lectie si zonei euro, in aceeasi masura, legata de ce riscuri comporta o uniune monetara incompleta, fie ea si asumata initial ca atare. O criza ca cea pe care o traim acum nu merita sa fie irosita!