PISA faţă-n faţă cu realitatea

0
0

Pentru cei care nu ştiu, PISA este un clasament al performanţelor şcolare din 72 de ţări, alcătuit de departamentul Educaţiei din Organizaţia pentru Cooperare şi Dezvoltare Economică (OCDE), al cărei membru România nu era încă în urmă cu un an.

Directorul departamentului este germanul Andreas Schleicher, 52 de ani, profesor de fizică, dar fără cine ştie ce activitate didactică, mai ales de când funcţia l-a transformat într-un fel globe-trotter, obligându-l să bată lumea pentru a-şi prezenta criteriile de clasificare, care sunt opera lui, şi de evalua la faţa locului starea pregătirii elevilor de 15 ani, adică, a celor aflaţi la sfârşitul gimnaziului, şi în pragul liceului. Ordinea ţintelor pe care Andreas Schleicher şi le propune în călătoriile lui, prezentarea criteriilor şi, respectiv, evaluarea stării de fapt, nu e întâmplătoare. Veţi vedea de ce. Dar înainte de a intra în discuţia propriu-zisă, să ne aruncăm o privire pe criterii şi pe clasamentul realizat pe baza lui.

De ce am pune în aceeaşi oală, pe lângă textele destinate lecturii, tipuri de învăţământ fatalmente diferite ca tradiţie şi evoluţie. Îmi vine greu să cred că şcoala franceză şi cea kosovară, exemple alese la întâmplare, au destule elemente în comun ca să le aplicăm aceleaşi criterii de evaluare.

Tipuri de învăţământ

Personal, îmi pun patru întrebări. Una: care este nivelul cunoştinţelor ştiinţifice (biologie, fizică, chimie, IT etc.) dobândite în gimnaziu? Un nivel elementar, desigur, aşa că nu ştiu cât de important este el cu adevărat în formarea elevilor. A doua: despre ce fel de texte vorbim, când ne referim la capacitatea de a le citi corect? Probabil că în măruntaiele programului există precizări în acest sens, dar despre care comentariile specialiştilor, favorabile sau nu, din presa occidentală pe care le-am citit (de pildă, în L'Obs din 8-16 decembrie 2016), nu suflă un cuvinţel. Or, eu cred că nu e tot una să înveţi a citi un act oficial sau un articol de ziar şi să te descurci în faţa unei opere literare. Nu toate textele încap într-o singură oală. A treia întrebare: de ce am pune în aceeaşi oală, pe lângă textele destinate lecturii, tipuri de învăţământ fatalmente diferite ca tradiţie şi evoluţie. Îmi vine greu să cred că şcoala franceză şi cea kosovară, exemple alese la întâmplare, au destule elemente în comun ca să le aplicăm aceleaşi criterii de evaluare. Sau alt exemplu: ce asemănare poate să fie între şcoli atât de diferite precum aceea japoneză şi aceea românească? În fine, o întrebare care vizează direct esenţa problemei: nu cumva clasamentul stabilit anual de Andreas Schleicher ia ca bază de pornire criteriile, în loc să plece de la realitatea şcolii de pe diferitele meridiane? Impresia mea este că faimoasa ierarhie PISA aşează lucrurile cu capul în jos. Asta nu se cheamă judecată, ci mai degrabă, prejudecată.

Un lucru m-a amuzat în ideile lui Andreas Schleicher, şi anume că succesul Chinei constă în faptul că şcoala din imensa ţară asiatică s-ar datora caracterului echitabil pe care comunismul i l-a asigurat vreme de decenii.

Iată, acum, clasamentul pe 2016: la ştiinţe, la matematică şi la lectură, pe locul întâi se află şcoala din Singapore; Japonia e pe locul doi la ştiinţe şi pe cinci la matematică, dar nu e nici măcar în primele cinci la citire; prima ţară europeană este Estonia la ştiinţe, a doua, Finlanda, la citire; SUA abia pe 25 la ştiinţe, iar Franţa, pe 27, 28 şi 19 la cele trei; Germania nu se vede nici cât Macao, care este a treia la matematică (probabil graţie obligaţiei de a aduna şi înmulţi banii în cazinourile locale, unicele autorizate în toată China!).

Un lucru m-a amuzat în ideile lui Andreas Schleicher, şi anume că succesul Chinei constă în faptul că şcoala din imensa ţară asiatică s-ar datora caracterului echitabil pe care comunismul i l-a asigurat vreme de decenii. Lasă că nu văd China nicăieri în primele locuri, chiar dacă Taiwanul se află pe patru la matematică, iar cât priveşte Hong Kong, pe doi la citire şi la matematică, şcoala de acolo are o tradiţie conservatoare britanică, nicidecum una comunistă chinezească.

Îmi pare rău s-o spun, dar se vede că Andreas Schleicher, altminteri, un neamţ simpatic şi comunicativ, n-a predat decât prea puţin în şcoală. Am avut şi noi, după 1989, doi miniştri şi doi secretari de stat la învăţământ care nu erau dascăli. Ştim cum e. Ştim cu câte reforme ne-am procopsit de la mijlocul anilor 1990 încoace şi în ce hal a ajuns şcoala românească astăzi. Aşa cum nu există şcoală în care nici un dascăl să nu fi pus pus piciorul, nu există nici dascăli care să nu fi călcat în şcoală.

Opinii


Ultimele știri
Cele mai citite