Pilotare curriculară 2021-2022. Testul real de voinţă politică PNL & USR-PLUS & UDMR

Intenţionat n-am scris şcoli-pilot. Dacă ne îmbătăm cu apă rece şi ne furăm căciula pe faţă, adunăm otova într-un snop ce ne vine la îndemână, legăm snopul cu o panglică frumoasă pe care scriem pilotare, şi vindem iute încă o formă fără fond, ready-made. Nu. Miza excepţională este ca, în anul şcolar 2021-2022, cel puţin o şcoală să piloteze propria ofertă curriculară. Curriculum oferit de şcoală. Curriculum la decizia elevilor, din oferta şcolii.

Tocmai pentru că miza este istorică – trecerea de la centralizare curriculară comunistă la subsidiaritate curriculară europeană – asumarea şi acţiunea politică sunt cruciale. În context, literatura de leadership documentează clar primul pas al iniţierii proceselor de schimbare: crearea presiunii urgenţei. Facem acum, nu mâine. Până mâine, ori moare măgarul, ori piere samarul. Până mâine, boală lungă, moarte sigură.

Acum.

Nu mâine.

Pentru conformitate, în materia #art26LEN documentez aici două comportamente incontestabile.

Primul: lentoarea exasperantă a decidenţilor politici în a-şi asuma necesara transformare a construcţiei curriculare în România secolului XXI. Dacă după un an şi aproape jumătate de acţiune instituţională formală în sens #art26LEN contabilizăm o hotărâre de guvern (16 iulie 2020 – aprobare funcţionare şcoli-pilot), un ordin de ministru (30 iulie 2020 – aprobare metodologie-cadru şcoli-pilot), încă unul (13 aprilie 2021 – aprobare comisie evaluare şcoli-pilot), şi o primă reuniune (11 mai 2021) a comisiei menţionate, mă tem că mesajul politic este mult prea subţire acum pentru a fi luat în serios, aşa cum se cuvine pe măsura importanţei enorme a subiectului.

Al doilea: reticenţa – de înţeles, până la un punct, dar egal de exasperantă în ansamblul său – a şcolilor în a-şi asuma pe bune transformarea pe care o clamează fără istov: luarea destinului curricular în propriile mâini, aşa cum, culmea!, documentele relevante prevăd, cu subiect şi predicat. Nu, nene, cum să ne cerem singuri? Dacă nu primim ordin să pilotăm, atunci pilotarea nu există. Iar întrebarea epică, pe care am auzit-o în sutele de conversaţii directe cu oamenii şcolii şi pe care am citit-o în miile de comentarii postate peste tot, e tulburătoare, în toate variantele sale semantice: NI SE DĂ VOIE SĂ...? PUTEM SĂ...?  Şi toate celelalte, din aceeaşi categorie: AM VOIE? Dacă până azi, în zece luni de existenţă în vigoare a metodologiei-cadru necesare, numărăm (din miile de unităţi de învăţământ preuniversitar existente în patria noastră) undeva între zece şi douăzeci de şcoli care au avut curajul să notifice formal, prin solicitare scrisă, determinarea de a deveni şcoli-pilot, mă tem, la fel, că dorinţa autentică de schimbare este mult prea subţire acum pentru a fi luată în serios, aşa cum se cuvine, pe măsura importanţei enorme a subiectului.

Evident că închei mesajul meu în cheie optimistă. E obligatoriu să credem că putem pe bune, dacă vrem pe bune.

Aşadar, hai că putem.

Refuz să cred că, dacă întregii clase politice şi tuturor birocraţilor implicaţi le pasă pe bune de acest proiect, nu-şi pot aduna toată forţa de decizie şi acţiune pentru a crea cadrul normativ necesar în materia excepţiilor-derogărilor manageriale necesare (curriculare; financiare; de resurse umane; raporturi instituţionale) pentru ca măcar O ŞCOALĂ, UNA SINGURĂ, să poată funcţiona cu măcar O CLASĂ DE ELEVI, UNA SINGURĂ – fie ea de-a V-a, fie de-a IX-a – într-un cadru curricular de secol XXI, începând cu anul şcolar 2021-2022.

Nu la anul.

Nu peste doi ani.

Acum.

Din toamna 2021.

Acesta este, pentru mine, testul real, de voinţă politică autentică în Educaţie, pe care actuala coaliţie PNL-USR-PLUS-UDMR, aflată la guvernare, are a-l trece pentru a da dovadă, în fapt, că-i pasă şi că merită să conducă.

Restul e vorbă goală.

Hai că putem.

Nu la anul.

Nu peste doi ani.

Acum.

Gând bun tuturor.

Ţinem aproape.