Perfecţionismul - între entuziasm şi obsesie

Dacă vă apucaţi să spălaţi vasele şi sfârşiţi prin curăţarea dulapului, spălarea geamurilor din bucătărie şi dorinţa de a lustrui parchetul, ar fi bine să citiţi în continuare articolul.

Perfecţionismul exercită o anumită fascinaţie, indiferent de domeniul la care am face referinţă, fie că vorbim despre artă, literatură sau inginerie, el continuă să fie una dintre ideile obsedante ale oamenilor. Până la urmă nu este nimic rău în dorinţa de a te perfecţiona, această nevoie venind din necesitatea evoluţiei personale, spirituale sau profesionale. Aproape în orice domeniu al vieţii, perfecţioniştii sunt cei care în mare parte reuşesc să devină “personalităţi”, fiind apreciaţi pentru energia şi dorinţa de a lucra la un nivel cât mai ridicat.  

Reversul medaliei apare atunci când noţiunea şi comportamentele care ţin de perfecţionism sunt duse la extrem. Atunci apar trăsăturile de personalitate de tip obsesiv – compulsiv.

Persoanele care dezvoltă astfel de comportamente au un lung istoric în care şi-au ridicat standardele legate de viaţă, relaţii sau carieră pe un soclu, care de foarte multe ori este aproape imposibil de atins. Atunci apare nevoia de a simţi că totul, dar absolut totul „trebuie să fie perfect”.

Apariţia imperativului „trebuie” aduce cu sine un amalgam de sentimente de agitaţie, disconfort şi insatisfacţie, deoarece apare acea consecinţă a perfecţionismului legată de considerentul că tot ceea ce a fost făcut nu este bine şi trebuie modificat. De aici nu mai este mult până la repetarea unei acţiuni aproape la nesfârşit pentru a atinge „standardele perfecţiunii”.

De multe ori, graniţa între o obsesie adevărată şi un anume entuziasm poate fi uşor trecută. Astfel, un perfecţionsit obsesiv nu va fi capabil aproape niciodată să-şi termine curaţenia în casă, deoarece va considera întotdeauna că mai are ceva de facut.

Din punct de vedere terapeutic, una dintre căile posibile de a face faţă acestui tip de probleme este creşterea toleranţei legată de lucrurile care sunt realizate „mai puţin perfect”.

Pentru creşterea toleranţei, literatura de specialitate indică o serie de exerciţii şi metode prin care puteţi să vă antrenaţi şi să vă testaţi „abilităţile perfecţioniste”.

Este indicat ca la începutul oricărei activităţi sa precizaţi cu claritate ce înseamnă pentru dumneavoastră realizarea ei perfectă. Luaţi o hârtie pe care să scrieţi toate acţiunile care trebuie întreprinse pentru a duce sarcina la sfârşit în condiţiile pe care dumneavoastră le consideraţi perfecte.

Această listă este recomandat să fie cât mai concretă. Îndepliniţi fiecare acţiune exact aşa cum vă doriţi, cu excepţia uneia singure. La următoarea activitate, întocmiţi aceeaşi listă cu componentele acţiunii şi îndepliniţi-le pe fiecare, cu excepţia a două dinte ele. Continuăm cu trei aspecte realizate imperfect şi aşa mai departe. Cu timpul, veţi observa o atenuare a rigidităţii criteriilor legate de perfecţionism.

O altă metodă de creştere a toleranţei este una foarte simplă şi ţine de observarea altor persoane şi a acţiunilor pe care ei le consideră ca fiind acceptabile, iar în cazul în care nu vreţi să fiţi în nota obişnuitului, puteţi să întreprindeţi orice acţiune „puţin deasupra celorlalţi”.

Este preferabil să terminăm o acţiune chiar dacă nu este „perfectă” decât să o repetăm neîncetat şi să sfârşim lamentabil.

Multe persoane care au tendinţe perfecţioniste sunt convinse că atunci când nu realizează perfect acţiunile lor, vor fi imediat observate de către cei din jur, însă lucrurile nu stau deloc aşa.

Vă propun un pariu! Dacă în mod frecvent curăţaţi aragazul timp de 20 de minute, încercaţi să o faceţi doar 10 şi vedeţi dacă cineva observă diferenţa. Sunt aproape convins că absenţa criticilor vă poate convinge şi astfel câştig  pariul.

Câteva dintre caracteristicile tulburării de personalitate de tip obsesiv-compulsiv, sunt  preocuparea faţă de detalii, indecizia, devotamentul excesiv faţă de locul de muncă etc.

Vestea bună este că ele pot fi modificate utilizând strategii simple menite să crească nivelul de conştientizare şi cunoaştere de sine. Însă, cel mai bine, ele pot fi ameliorate şi integrate în cadrul unui program psihoterapeutic, una dintre cele mai de succes forme fiind terapia cognitiv-comportamentală.