„Pentru România liberă oricând, oricum, cu oricine şi contra oricui...“

0
0
Publicat:
Ultima actualizare:
Eugeniu Carada
Eugeniu Carada

Sunt convinsă că nu foarte mulţi mai cunosc azi cine a rostit aceste cuvinte al căror crez patriotic a înfruntat timpul. Aniversarea naşterii, respectiv comemorarea morţii sale trec azi neobservate de oficialităţi, medii culturale, mass-media.

Ca o ironie a destinului, în 2010 când se comemora un secol de la moartea sa, casa din Craiova a acestei emblematice personalităţi a fost demolată. Imaginea sa mai supravieţuieşte doar prin câteva imagini rătăcite pe ici pe colo.

Oricine are curiozitatea să facă o plimbare în jurul edificiului în care se găseşte Banca Naţională a României, poate vedea bustul său, precum şi cuvintele de mai sus. Da, dragi cititori, este vorba de Eugeniu Carada, o adevărată eminenţă cenuşie a sistemului bancar şi politic al României Moderne. Dacă este să îi asociem lui Eugeniu Carada câteva substantive, cu siguranţă i s-ar potrivi: Eminenţa, Misterul, Patriotismul, Enigma.

Nu se ştiu prea multe nici despre adevărata origine a familiei sale, nici despre modul în care enigmatica figură a lui Eugeniu Carada a ajuns să domine discret dar autoritar prima scenă politică românească în calitate de eminenţă cenuşie a jocurilor de culise.

Tatălui său, Nicolae Carada i s-au atribuit origini greceşti şi chiar franceze. Alţii au considerat că ar fi fost descendentul unei familii cunoscute a Bucureştilor, care locuise în cunoscuta Mahala Izvor din Bucureşti. Mama sa, Petriţa Slăvitescu era descendentă a unei familii boiereşti din Oltenia, a Slăviteştilor. Bunicul dinspre mamă al lui Eugeniu Carada, tatăl Petriţei Slăvitescu, era un bogat negustor sârb, Maxim Marici, care s-a împământenit, luând numele soţiei sale, Slăvitescu. Nicolae Carada a decis să se stabilească în Craiova, în anul 1826, când Domnitorul Ţării Româneşti Grigore Dimitrie Ghica i-a acordat scutirea de impozite. Petriţa Slăvitescu şi Nicolae Carada s-au căsătorit la Craiova, în anul 1831. În toamna anului 1836, la 29 noiembrie, s-a născut Eugeniu Carada.

Eugeniu Carada era, aşadar un produs al puternicei sinteze dintre Occident şi Orient, ce reprezintă însăşi esenţa existenţei naţiunii şi a poporului român. A urmat şi absolvit studiile în cetatea Băniei, la „Colegiul Naţional“ sau „Şcoala Centrală“ (azi Colegiul Naţional Carol I), continuând apoi să studieze la College de France (numai doi ani), unde a fost influenţat de gândirea marilor istorici şi gânditori francezi Edgar Quinet (căsătorit cu Hermione Asachi), Michel Chevalier, Jules Michelet (cu a cărui nepoată, Jeanne Dumesnil, Eugeniu Carada, mai târziu, a dorit să se căsătorească, însă a abandonat ideea, deoarece familia fetei dorea ca Eugeniu Carada să se stabilească în Franţa).

Eugeniu Carada face parte din generaţia celor prea tineri la 1848, dar foarte experimentaţi după 1856, când paşoptiştii vor primi dreptul de a se întoarce din lungul lor exil. Viaţa lui pare desprinsă din romanele şi filmele de spionaj. După 1852, s-a alăturat paşoptiştilor exilaţi, intrând în Francmasonerie. S-a apropiat de Ion C. Brătianu şi de C.A. Rosetti (cu a cărui fiică Libia, se va logodi, mai târziu, dar va rupe logodna).

Practic, nu este eveniment major al Epocii Moderne, în care Eugeniu Carada să nu fi fost vârf de lance: Adunările Ad-Hoc, Dubla Alegere a lui Alexandru Ioan Cuza, critica derapajelor domnitorului Alexandru Ioan Cuza (a fost chiar arestat pentru criticile formulate în paginile ziarului „Românul“) înlăturarea lui Alexandru Ioan Cuza (sub acoperirea continuării studiilor, a plecat în Franţa pentru a pregăti terenul detronării lui Cuza şi al aducerii unui principe străin, în conformitate cu hotărârile Adunărilor Ad-hoc din 1857), aducera în ţară a Principelui Carol de Hohenzollern, conceperea şi redactarea Constituţiei din 1866, cucerirea şi recunoaşterea Independenţei de Stat a României, înfiinţarea Băncii Naţionale a României, asigurarea succesiunii lui Ionel Brătianu la conducerea partidului Naţional Liberal şi a Guvernului României. Eugeniu Carada a fost Omul din Umbra Ţării (a fost „ajutor de primar“ în Bucureşti, până în 1869, a avut două mandate de deputat), fiindcă sărea în ajutorul oricui dorea să conducă România, dar îi devenea cel mai înverşunat duşman, dacă noul lider nu respecta înaltele comandamente impuse de interesele României. Evident că şi Principele Carol a început să-l supere, fiindcă Principele Carol, uitând sprijinul Marelui Orient al Franţei, uitând că era mai rudă cu Napoleon al III-lea (care „îşi pusese obrazul“ la Sultan pentru recunoaşterea Firmanului de numire a lui Carol în octombrie 1866), decât cu regele Prusiei, începuse un soi de „prusificare“ a României şi de îndepărtare de tradiţia francofonă a paşoptiştilor români, în contextul în care Franţa şi Germania începuseră să îşi răcească relaţiile, până la confruntarea pierdută de francezi în toamna anului 1870. În acest context, Eugeniu Carada, alături de Ion I.C. Brătianu au pus la cale o conspiraţie menită să îl sperie pe Principele Carol. Chiar dacă I.L. Caragiale a transformat-o în subiect de comedie, „Republica de la Ploieşti“ (8/20 august 1870) a fost o încercare clară în care vechii paşoptişti doreau să îi arate Principelui Carol ce îşi dorea clasa politică. Evident că Brătianu şi Carada complotaseră însă doreau ca mişcarea să aibă loc când condiţiile optime o vor permite. Numai exaltarea lui Alexandru Candiano-Popescu a grăbit lucrurile, deşi Eugeniu Carada îi dăduse ordinul de a îngheţa lucrurile, realizând că mişcarea nu putea avea succes.

Eugeniu Carada şi Ion C. Brătianu, Alexandru Candiano-Popescu şi ceilalţi au fost amnistiaţi după scurta anchetă şi arestare, în urma procesului de la Târgovişte. Alexandru Candiano-Popescu va ajunge chiar Aghiotant Regal, iar Ion C. Brătianu a ajuns şef al Guvernului României. Eugeniu Carada, decis să refuze orice demnitate publică din simplul motiv că trebuia să primească învestitura de la Regele Carol I, a devenit maestrul-educator al tineretului familiei Brătianu. Ion C. Brătianu l-a folosit în toate treburile secrete care au dus la obţinerea Independenţei de Stat. De aceea, Eugeniu Carada a acceptat să poarte o singură decoraţie, „Crucea Trecerii Dunării“, fiindcă, afirma el, trecuse Dunărea de multe ori. Evident, drumurile către Apus pentru aducerea lui Carol fuseseră făcute tot pe Dunăre, spre Viena şi de acolo, cu alte mijloace de transport spre alte capitale europene. Eugeniu Carada trecuse Dunărea în Bulgaria pentru a supraveghea desfăşurarea Campaniei din 1877.

Imediat după 1877, Eugeniu Carada a primit misiunea vieţii sale. Încă de la 1 martie 1866, de când funcţiona „Banca României“, ideea unei monede naţionale stăruia în mintea lui Ion C. Brătianu. Inclusiv Alexandru Ioan Cuza avusese ideea „Romanatului“, însă se ajunsese la aceea a Leului (după Löwenthaler/Leeuwendaalder, dat fiind faptul că talerii olandezi (având pe revers un leu rampant – leu ridcat pe picioarele din spate) erau cea mai stabilă monedă şi au circulat foarte des în spaţiul românesc începând din secolul al XVII-lea (după ieşirea din circulaţie a Löwenthaler/Leeuwendaalder, în anul 1750, românii au continuat să numească monedele cu denumirea generică de „leu“).

În 1880 s-au pus bazele Băncii Naţionale a României, Legea a fost promulgată de Principele Carol I la la data de 11 aprilie 1880, fiind publicată în „Monitorul Oficial“, Nr. 90 din data de 17 aprilie 1880. Deja din 24 aprilie 1876, Ion C. Brătianu era premier de necontestat, conducând destinele guvernului până în 1888. Eugeniu Carada care călătorise în Occident cu fiii lui Brătianu, îndeplinise numeroase misiuni secrete, a mers personal la Paris să supravegheze tipărirea noilor bancnote româneşti. Banca Naţională a României a avut un fond iniţial de 30 milioane lei: 10 milioane reprezentau banii României, iar 20 milioane, capital privat. Eugeniu Carada a venit personal cu banii şi i-a depus la vistierie. Nu întâmplător Eugeniu Carada a fost contemporan cu John Pierpont Morgan (1837-1913). Eugeniu Carada a imaginat mecanismul de funcţionare al Băncii Naţionale a României, inspirându-se, după câte se pare, după un model, care a stat, mai târziu şi la baza Federal Reserve din SUA. Adică BNR are o independenţă a sa, în cadrul statului român. Eugeniu Carada a spus profanilor că BNR a fost construită astfel încât putea funcţiona singură, putând merge impecabil „chiar dacă era condusă de un neghiob“.

Eugeniu Carada a refuzat să conducă BNR. Principalul motiv era nemulţumirea personală pe care o avea faţă de Regele Carol I. Nemulţumirea lui Eugeniu Carada nu mergea totuşi până acolo, încât să procedeze precum un alt adversar vehement al Regelui, celebrul jurnalist  Alexandru V. Beldiman, care pe toate scrisorile expediate  Regelui Carol I,  lipea marca invers ( ceea ce, din punct de vedere diplomatic era o jignire). Pur şi simplu, Eugeniu Carada şi-a propus să nu se întâlnească niciodată cu Regele Carol I. În 1890, Regele Carol I a încercat să facă el primul pas, venind neanunţat la sediul BNR, numai că, avertizat din timp, Eugeniu Carada nu a fost de acord să se întâlnească cu Regele. Totuşi, istoricii menţionează faptul că Regele Carol I îşi întreba, întotdeauna, consilierii dacă proiectele financiare şi legile fiscale prezentate pentru a fi semnate fuseseră văzute şi aprobate anterior de către Eugeniu Carada. Având nevoie de Eugeniu Carada în preajma sa, şeful Guvernului Ion C. Brătianu a ameninţat că va demisiona dacă Eugeniu Carada nu va accepta măcar un post de director, care nu-l obliga să dea mâna cu Regele Carol I. Tot Eugeniu Carada a fost artizanul propulsării în prima linie a PNL şi, ulterior, în funcţia de şef al Guvernului, a lui Ion (Ionel) I.C. Brătianu, în 1909, aceasta fiind practic ultima sa acţiune politică de anvergură, cu aproape un an înainte de a muri.

Eugeniu Carada a decedat în Bucureşti, la 10 februarie 1910, refuzând, cât a trăit, să se vadă cu Regele Carol I. Se afirmă că Eugeniu Carada ar fi lăsat cu limbă de moarte ca Regele Carol I să nu vină la înmormântarea sa. De aceea, a dorit să fie îngropat în oraşul unde se născuse: la Craiova. Azi, Eugeniu Carada îşi doarme somnul de veci în Cimitirul „Sineasca“ din Craiova. Se spune că Eugeniu Carada îşi dorise ca trupul său neînsufleţit să nu treacă nici măcar pe Calea Victoriei, la Palatul Regal. Evident, că Regele Carol I nu a acceptat jignirea aceasta şi a dat ordin ca el, Suveranul să dea un ultim salut marelui dispărut, stând după perdeaua cabinetului de lucru, iar cortegiul să oprească, fiind cinstit cu Drapelul României. Regele Carol I ştia că duşmănia lui Eugeniu Carada era aceea unui cavaler care preferă duelul, unei strângeri de mână şi l-a respectat ca om, ţinând cont de sfaturile, ideile şi gândirea sa economică.

Eugeniu Carada a fost un înfocat luptător pentru cauza naţională a românilor asupriţi în teritoriile româneşti smulse de Habsburgi. Ioan Rusu Abrudeanu a publicat o listă a donaţiilor făcute românilor de peste Munţi de către Eugeniu Carada, datele provenind din însemnările personale, care au fost descoperite după moartea acestuia: „700.000 lei numai pentru mişcarea naţională din Ardeal. Din aceştia, 452.000 lei au fost cheltuiţi astfel: liceul din Blaj – 80.000 lei; liceul din Brad – 70.000 lei; şcolile din Bihor, Sălaj şi Sătmar – 40.000 lei; editarea cărţilor – 10.000 lei; jurnalul din Pesta, prima instalaţie, tipografie etc. – 110.000 lei; birou de informaţii Viena – 20.000 lei; birou de informaţii Pesta – 6.000 lei; secretar – 6.000 lei; agenţi politici – 10.000 lei; amenzi plătite tribunalelor ungureşti, ziarele din provincie etc. – 70.000 lei, cheltuieli de propagandă – 10.000 lei adunări şi conferinţe – 20.000 lei“ (BNR, p.31).

Cu Eugeniu Carada, în 1910, s-a încheiat o epocă. Ionel Brătianu, elevul favorit al lui Eugeniu Carada, pe care l-a pregătit şi pe care l-a propulsat la conducerea Partidului Naţional Liberal şi a Guvernului României, i-a continuat opera. Desigur, la Craiova, trăia şi marele proprietar şi om politic Constantin Dini Mihail (tatăl lui Jean Mihail) decorat cu importantele decoraţii „Coroana României“, „Steaua României“. Poate că învăţăturile lui Eugeniu Carada s-au văzut la Jean Mihail, care, acum 90 de ani, în 1929 a girat cu averea sa imensă împrumutul extern contractat de România la începutul Marii Crize din perioada 1929-1933.

Azi, Guvernul României, prin Darius Vâlcov, atacă Banca Naţională a României, uitând că aceasta, din punct de vedere organizatoric şi legislativ este moştenirea intangibilă a României Moderne al cărei geniu politic şi finaciar a fost Eugeniu Carada. Azi, Legea privind Statutul Băncii Naţionale (Legea Nr.312/2004) prevede la art.1, alin.(2): „Banca Naţională a României este o instituţie publică independentă“ şi la art.3, alin.(1): „Banca Naţională a României şi membrii organelor sale de conducere, în îndeplinirea atribuţiilor, nu vor solicita sau primi instrucţiuni de la autorităţile publice sau de la orice altă instituţie sau autoritate.

Abordarea fantezistă a Guvernului României merge mai departe, Comisia pentru aderarea la Zona Euro afirmând că România va adopta moneda Euro, în anul 2024, în timp ce Banca Naţională a României, prin vocea lui Daniel Dăianu, membru în Consiliul de Administraţie al Băncii Naţionale a României, consideră că mai potrivit ar fi anul 2026.

În primul rând, România nu îndeplineşte criteriile de convergenţă prevăzute de Tratatul de la Maastricht, care sunt criterii economice.

Chiar dacă, prin absurd, le-ar îndeplini în perioada 2019-2023, încă din 2010 (Centenarul morţii lui Eugeniu Carada) Comisia Europeană a afirmat că Legea de Funcţionare a Băncii Naţionale a României nu se află în deplină compatibilitate cu prevederile articolului 130 (ex-articolul 108 TCE): În exercitarea competenţelor şi în îndeplinirea misiunilor şi îndatoririlor care le-au fost conferite prin tratate şi prin Statutul SEBC şi al BCE, Banca Centrală Europeană, băncile centrale naţionale sau membrii organelor lor de decizie nu pot solicita şi nici accepta instrucţiuni din partea instituţiilor, organelor, oficiilor sau agenţiilor Uniunii, a guvernelor statelor membre sau a oricărui alt organism. Instituţiile, organele, oficiile şi agenţiile Uniunii, precum şi guvernele statelor membre se angajează să respecte acest principiu şi să nu încerce să influenţeze membrii organelor de decizie ale Băncii Centrale Europene sau ale băncilor centrale naţionale în îndeplinirea misiunii lorşi, respectiv, articolul 131 (ex-articolul 109 TCE): Fiecare stat membru asigură compatibilitatea legislaţiei sale interne, inclusiv a statutului băncii sale centrale naţionale, cu tratatele şi cu Statutul SEBC şi al BCE, din Tratatul Privind Funcţionarea Uniunii Europene, precum şi cu Articolul 7 din Statutul Sistemului European al Băncilor Centrale / Banca Centrală Europeană: „În conformitate cu articolul 130 din Tratatul privind funcţionarea Uniunii Europene, în exercitarea competenţelor şi în îndeplinirea misiunilor şi îndatoririlor care le-au fost conferite prin tratate şi prin prezentul statut, BCE, băncile centrale naţionale sau membrii organelor lor de decizie nu pot solicita sau accepta instrucţiuni de la instituţiile, organele, oficiile şi agenţiile Uniunii, de la guvernele statelor membre sau de la orice alt organism. Instituţiile, organele, oficiile şi agenţiile Uniunii, precum şi guvernele statelor membre se angajează să respecte acest principiu şi să nu încerce să influenţeze membrii organelor de decizie ale BCE sau ale băncilor centrale naţionale în îndeplinirea misiunilor acestora“.

Aşadar, din cele mai sus menţionate, putem deduce că vom avea de a face, în viitor, cu un criteriu politic, inexistent în cadrul criteriilor de la Maastricht - criterii exclusiv economice, dar de care, Comisia Europeană este posibil să ţină cont, dat fiind punctul de vedere explicit formulat în Raportul de Convergenţă din anul 2010.

Închei aceste rânduri spunând doar atât: Respect, Marelui Român Eugeniu Carada, a cărui deviză a fost: Pentru România liberă oricând, oricum, cu oricine şi contra oricui!

Opinii


Ultimele știri
Cele mai citite