Pentru că Schengen trebuia să poarte un nume
0O întreagă dezbatere a fost lansată legată de intrarea României în Schengen. A intrat în mod real? Are statutul de membru, chiar dacă decizia vizează, la 31 martie, doar frontierele aeriene și navale? E o opțiune solidă aceea de a diviza componentele fără a avea din start o perspectivă pentru a doua parte a angajamentului cu frontierele terestre? Dar mai ales cine a contribuit? Cine e responsabil și, respectiv, eroul integrării în Schengen? Cine este în România Mister Schengen? Toată această dezbatere după ce speranța câștigului electoral a animat multiple grupări politice care au forțat propagandistic revendicarea propriei contribuții drept absolută sau unică.
Un proiect de țară precum admiterea în spațiul Schengen reclamă contribuții multiple, coerente și convergente, ca să nu vorbim despre o adevărată strategie și a unui mandat cu flexibilități necesare unor adaptări obligatorii de parcurs. Și are câteva dimensiuni obligatorii și imposibil de separat: unele sunt tehnice, de acțiune și faptice, de diminuare a cifrelor migrației reclamate, de negociere a criteriilor și mecanismelor aplicabile și suficiente părții ce reclamă probleme; o dimensiune diplomatică, ce presupune negociere, intervenții terțe, sprijin de la parteneri și instituți europene, din diferite centre de putere și presiuni mai subtile sau mai directe asupra celui care a spus veto în decembrie trecut pentru a deplasa acul din poziția unui NU! absolut către mici deschideri, fante de lumină și breșe care sunt, ulterior, extinse și abil utilizate; și politic, pentru că la nivelele politice înalte au contat intrvențiile la vârf și forcingurile marcate pe diferitele dimensiuni de asumare a opțiunilor finale ale înțelegerii.
Aici trebuie remarcat faptul că România a fost cu decizia în buzunar pentru aderarea la spațiul Schengen la Consiliul european de primăvară din 2012. Atunci decizia era intrarea în Schengen cu frontierele aeriene și navale în toamna lui 2012 și cu cele terestre în primăvara lui 2013. Deci tot în două etape, dar cu stabilirea explicită a calendarului. Și atunci nu era făcută legătura cu MCV, care continua să reprezinte o condiționalitate pentru România și după admiterea în spațiul Schengen.
A urmat suspendarea Președintelui – act legitim, legal și constituțional – referendumul din 29 iulie și blocajul: nerecunoașterea referendumului, a rezultatelor, tentativa de modificare post-festum a cvorumului, blocajul politic și instituțional intern până la intervenția europeană și americană care a închis cercul vicios. Rezultatul a fost proba pentru partenerii occidentali că România nu respectă statul de drept, introducerea fără drept de apel a condiționalității MCV în perspectiva accederii în Schengen și distrugerea perspectivei de aderare decisă deja. A fost nevoie de Acordul de Coabitare care să liniștească spiritele și să arate că România a revenit pe culoarul respecării regulilor jocului. Iar acest episod nu trebuie uitat!
Și astăzi, admiterea în Schengen are mulți co-autori, multe furnici care au lucrat și au adus puțin câte puțin în marele efort național. Mulți politicieni pragmatici, de diferite culori politice, mulți oameni fără funcție și mulți parteneri externi au contribuit la acest efort. Care s-a realizat în administrația Președintelui Klaus Iohannis și sub premierul Marcel Ciolacu, într-un guvern de Mare Coaliție PSD-PNL. De către un ministru al Justiției care a lucrat și a reușit ieșirea de sub MCV, în 2022, numit ulterior Ministru de Interne, cel care a negociat dimensiunea tehnică și pragmatică a acordului Schengen de astăzi.
Da, mulți au participat la efortul național: politicieni, reprezentanți ai statului român, birocrați de diferite niveluri, consilieri și simpli slujbași care au aplicat înțelegerile și politicile convenite și au produs rezultatele care au reprezentat argumentele negocierilor finale. Cinste lor! Dar regula spune că atât responsabilitatea, cât și efortul trebuie răsplătit prin recunoaștere. Nomina odiosa, oricine e numit este expus judecății, oprobiului, pizmei și invidiei, și, bineînțeles presiunii de a încheia cu succes negocierile și în privința frontierelor trestre.
De asemenea, multe din demersurile făcute pentru a ajunge la acest rezultat nu sunt simplu de expus, tot astfel cum instrumentarul complex utilizat de către autoritățile române nu este lesne de publicat pe toți pereții. Poate mai e nevoie de el, și nu neapărat numai în actuala conjunctură a finalizării acordului cu frontierele terestre. Dar dacă suntem corecți și recunoaștem contribuțiile tuturor, trebuie să-l recunoaștem și pe principalul artizan.
Și pentru că Schengen trebuia să poarte un nume, acesta este Cătălin Predoiu.
Se încarcă comentariile...
