„Peisajul pierdut”, de Paul Johnson: O carte a fericirii

Cei mai mulţi dintre noi îl cunoaştem pe istoricul şi ziaristul britanic Paul Johnson în calitate de autor al cărţii Intelectualii, volum ce a cunoscut numeroase reeditări în limba română la Humanitas.

ohnson este însă un autor prolific, aşa că lista scrierilor sale se cuvine obligatoriu completată cu titluri precum Viaţa lui Isus povestită de un credincios, La naiba cu Picasso şi alte eseuri, Duşmanii societăţii, Socrate, Un om pentru timpurile noastre, iar ditura condusă de filosoful Gabriel Liiceanu anunţă că, într-un viitor nu prea îndepărtat, va aduce pe piaţa românească şi alte titluri dintre care cele pe care eu le aştept cu cel mai mare interes sunt Mozart şi Stalin.

Peisajul dispărut, volum recent apărut în librării, mi se pare o carte absolut aparte. E o carte de memorii, dar mai mult decât atât e una a fericirii şi a inocenţei. Şi aceasta fiindcă Johnson nu îşi rememorează anii maturităţii, anii succeselor profesionale, anii în care s-a afirmat ca jurnalist la The New Statesman ori cei în care s-a numărat printre susţinătorii ori apropiaţii Doamnei de fier. Peisajul dispărut poartă un subtitlu lămuritor- Anii copilăriei mele- iar prima propoziţie din textul tipărit sună în felul următor: „Memoria îşi deschide pentru câteva clipe o fierestruică”. O propoziţie asemănătoare cu celebra “Marchiza ieşi la ora 5”, dătătoare de speranţe şi deschisă oricăror dezvoltări epice viitoare, după cum îmi amintesc că ne spunea în deja îndepărtata mea studenţie clujeană profesorul meu de Teoria literaturii, Ion Vlad. Sau, de ce nu?, încă şi mai apropiată de încă şi mai celebra „Longtemps, je me suis couché de bonne heure” din deja centenara A la recherche du temps perdu.

Paul, personajul principal, naratorul, memorialistul din Peisajul dispărut nu are însă nimic în comun cu Marcel, cel ce şi-a petrecut copilăria la Illiers. Illiers a reprezentat un spaţiu agreat de Proust. Potteries, oraşul în care Paul Johnson şi-a petrecut anii copilăriei a fost un spaţiu neprimitor. Sau, mai corect spus, iniţial neprimitor. Poate mai puţin pentru el, cât pentru familia lui, pentru tatăl său şi pentru mama sa.

Tatăl pe atunci micuţului Paul a fost ceea ce se cheamă “un om al datoriei”. Datoria, dorinţa ca el să îşi facă profesia şi să îşi urmeze vocaţia didactică au fost la originea deciziei ca familia să se mute de la Manchester la Potterries, unde domnul Johnson a fost numit directorul unei şcoli de arte. „În fiecare dintre studenţii mei arde focul sacru al artei, în unii mediu şi într-o oarecare măsură. Trebuie să îl aduc la incandescenţă cu vântul entuziasmului meu; pentru că dupa aceea va deveni autogenerator şi va produce- cine ştie?- minuni”. Credinţa în vocaţie, devotamentul faţă de profesie îl va face pe tatăl lui Paul Johnson să treacă peste toate.  Însă nu să nu observe că peisajul industrial care devenise specificul Angliei în anii ’30  e ca o “femeie urâtă, înzestrată cu un fel straniu de frumuseţe. Francezii au o vorbă pentru asta, ca pentru majoritatea lucrurilor legate de artă- jolie laide”.

Pentru mama lui Paul lucrurile stau încă şi mai prost. Mutarea de la Manchester la Potteries a reprezentat „un declin catastrofal de la înalta civilizaţie la barbarie”. Asta după ce  Primul Război Mondial şi anii de după aduseseră cu sine sfârşitul zilelor “bune”. Nimic nu putea fi comparabil cu ceea ce se petrecuse înainte de august 1914. Mama ocupă un loc de cinste în paginile cărţii Peisajul dispărut. Contează, fără doar şi poate, şi anii de început, şi disputele referitoare la şcoala unde va merge micul Paul, şi prima comuniune, şi fascinaţia gării şi a descoperirii locomotivei, şi semnele teribilei crize, şi alte menus détails.

Mereu şi mereu, memorialistul simte nevoia de a reveni la portretul mamei şi la relaţia specială cu ea. O relaţie nicidecum autoritară, de dominare, nu de supunere, deşi mama era o femeie cu principii severe, ci de prietenie: „…pe măsură ce creşteam, prietenia mea cu mama era tot mai strînsă, mai plină de încredere, îmi putea împărtăşi gândurile mai deschis. Înţelegeam că mă considera mai important, în sensul că-i eram însoţitor statornic”.

În această relaţie cu totul specială se află cheia fericirii micului Paul. “Anii ’30 au fost pentru mine un deceniu prosper fiindcă eram fericit şi trăiam într-o familie unde eram îndrăgit ţi încurajat şi chiar mă tem c-am fost răsfăţat şi iubit mai mult decât îmi prindea bine şi, cu siguranţă, mai mult decât meritam”. De aceea, Peisajul fericirii e o carte a fericirii. A unei fericiri ce se încheie brusc, odată cu sfârşitul prematur al copilăriei, dar şi al familiei: „Aveam aproape unsprezece ani şi mă aflam, presupun, la sfârşitul copilăriei. Da, era, într-adevăr, sfârşitul familiei noastre aşa cum o cunoscusem. Fratele meu a plecat la război şi s-a întors după şase ani cu sănătatea distrusă. Surorile mele şi-au luat diplomele şi au început să lucreze departe de casă. Eu m-am întors la internat. După ce a murit tata, mama a plecat din Potteries şi nu s-a mai întors niciodată acolo”.

Paul Johnson a revenit la Potteries după o jumătate de secol. A descoperit că din acea jolie laide nu mai rămăsese nimic. Locul era curat şi prosper, dar complet lipsit de caracter. Suferise “o operaţie drastică de chirurgie facială” ceea ce o făcea pe fosta jolie laide mai fericită. “Dar în cursul operaţiei îşi pierduse frumuseţea stranie, romantică; poate că şi sufletul”.

Paul Johnson- PEISAJUL PIERDUT;

Traducerea: Liliana Donose Samuelson;

Editura Humanitas, Bucureşti, 2013