Parteneriatul civil, o obligaţie pentru România

Ieri, Comisia Juridică din Senat, a adoptat un raport de respingere pentru două proiecte legislative privind parteneriatul civil, unul depus de un număr larg de parlamentari şi unul depus de ALDE.

Votul din comisie a fost dat cu largul concurs al juriştilor PSD, partid al cărui preşedinte, Liviu Dragnea, ne povestea suav pe televizoare înainte de referendumul de modificare a Constituţiei că şi cuplurile gay trebuie recunoscute.

Aşadar, Liviu Dragnea şi al său PSD au minţit public, însă asta nu are cum să mai reprezinte o surpriză pentru observatorii vieţii publice. Cu toate acestea, e important să subliniem câteva aspecte esenţiale cu privire la obligaţiile statului român în această speţă.

România este practic pasibilă de o condamnare la CEDO în acest moment.

În primul rând, e important să subliniem faptul că în România, conform ultimului recensământ, trăiesc peste 400.000 de cupluri necăsătorite, majoritatea lor heterosexuale. Aceste cupluri nu beneficiază de nicio protecţie din partea statului, iar în cazuri ce ţin de partaj la despărţire, moştenire, decizii medicale, imigraţie sau asigurări aceşti cetăţeni sunt complet descoperiţi, lăsaţi la voia întâmplării. Deşi Şerban Nicolae, reputat jurist pesedist, ne spune că nu există o nevoie socială pe care parteneriatul civil ar acoperi-o, e clar că realitatea ne arată altceva. Mai mult, mare parte din aceste drepturi nu pot rezulta dintr-o serie de contracte între indivizi, contracte care ar necesita inclusiv resurse financiare enorme. În plus, de când drepturile fundamentale rezultă din contracte între cetăţeni? Nu, drepturile intră într-un cadru mai larg, garantat de stat, care arată respectul pe care instituţiile statului îl au faţă de categorii largi de cetăţeni.

Mai mult, există în acest moment două decizii ale Curţii Constituţionale a României care statutează extrem de clar că şi cuplurile necăsătorite intră sub incidenţa noţiunii de familie şi este obligatoriu ca statul român să le ofere o formă de recunoaştere. Prin decizia 562 din anul 2017, CCR subliniază că în speţele penale

(...) persoana care are cu suspectul/inculpatul o relaţie asemănătoare acelora dintre soţi — fără a fi oficializată — nu beneficiază de dreptul de a refuza să fie martor, cu toate că, potrivit doctrinei, din punct de vedere moral, afectiv şi al dreptului la întemeierea familiei, nu există nicio diferenţă relevantă între partenerii de viaţă căsătoriţi legal şi cei implicaţi într-o uniune consensuală.

Practic, CCR pune egal între cuplurile căsătorite şi cele necăsătorite, din punct de vedere al interpretării constituţionale.

În cealaltă speţă importantă a CCR, anume decizia 534 din 2018, în cazul Coman-Hamilton,

Curtea Constituţională constată că relaţia pe care o are un cuplu format din persoane de acelaşi sex intră în sfera noţiunii de „viaţă privată“, precum şi a noţiunii de „viaţă de familie“, asemenea relaţiei stabilite într-un cuplu heterosexual, fapt ce determină incidenţa protecţiei dreptului fundamental la viaţă privată şi de familie, garantat de art. 7 din Carta drepturilor fundamentale ale Uniunii Europene, de art.8 din Convenţia europeană pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale şi de art. 26 din Constituţia României.

Aşadar, în interpretarea CCR există o obligaţie pozitivă a statului de a oferi un cadru legal similar căsătoriei şi pentru cuplurile gay, care astăzi se găsesc în imposibilitatea de a-şi oficializa relaţiile.

La nivelul Curţii Europene a Drepturilor Omului (CEDO) lucrurile sunt şi mai clare decât atât. În cazuri împotriva Italiei, Greciei, Austriei, CEDO spune extrem de clar că statele membre ale Consiliului Europei trebuie să recunoască şi cuplurile gay într-o formă sau alta, fie parteneriate civile, fie căsătorii gay, pentru a respecta articolul 8 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, privind viaţa privată şi de familie. Urmând această linie, România este practic pasibilă de o condamnare la CEDO în acest moment, lucru care ar obliga legiuitorii să legalizeze parteneriatele civile.

Atât PSD, cât şi restul partidelor parlamentare trebuie să înţeleagă că realităţile sociale se schimbă, iar clasa politică are datoria să urmărească aceste schimbări şi să ofere un cadru legislativ în care toţi cetăţenii sunt protejaţi. Eşecul răsunător de la referendumul de modificare a Constituţiei de anul trecut a fost un prim semnal hotărât al societăţii că ipocrizia şi minciuna pe subiectul LGBT nu-şi au locul în dezbaterile politice. Rând pe rând partide parlamentare (cu excepţia notabilă a USR) au îmbrăţişat strâns tema propusă a referendumului, iar la final am văzut doar nişte clovni învinşi de propria aroganţă. E momentul notei de plată pentru toţi oamenii politici care au sprijinit referendumul. Iar nota de plată este legalizarea parteneriatelor civile.