Păduchii de calmâc

Până la sfârşitul lunii octombrie, titularul acestei rubrici se află în imposibilitatea de a scrie pentru acest colţ de pagină. De aceea, zilnic va fi publicat un fragment dintr-o carte.

Astăzi: „Toba de tinichea" - partea a doua, promisă deja.

În curând îi vom da Cezarului ce-i al Cezarului, zăbovind şi asupra lui Mario Vargas Llosa, proaspătul Premiu Nobel. Dar tot Nobel scrie şi pe Günter Grass, „titularul" rubricii de azi!

„În pivniţa noastră, atmosfera devenise aproape paşnică şi familiară. Madam Greff se făcea tot mai tăcută sub trei indivizi cu schimbul şi când unul din ei se sătură, Oskar fu luat din braţele toboşarului meu deosebit de dotat şi predat unuia transpirat cu ochii cam oblici, pesemne calmâc. În timp ce mă ţinea deja pe braţul stâng, cu dreapta îşi încheia nasturii de la pantaloni şi nu păru deloc surprins că precursorul lui, toboşarul meu, făcea invers. Dar pentru Matzerath nu exista nicio schimbare. Stătea în continuare în faţa raftului cu conservele de tablă cu tot felul de minuni din Leipzig, îşi ţinea mâinile ridicate şi-şi arăta liniile palmei. Dar nimeni nu voia să-i ghicească în palmă. În schimb, puterea de adaptare a femeilor se dovedi uimitoare: Maria învăţă primele cuvinte ruseşti, nu-i mai tremurau genunchii, chiar râdea şi ar fi putut să cânte la muzicuţa ei, dacă ar fi avut-o prin apropriere.

Oskar însă, care nu putea să se schimbe atât de repede, căutând un înlocuitor pentru furnicile sale, se apucă să observe o mulţime de animale gri-brune şi plate, care se mişcau pe gulerul calmâcului meu. Tare mi-ar fi plăcut să prind şi să cercetez un asemenea păduche, deoarece şi în lectura mea, mai puţin la Goethe, dar cu atât mai mult la Rasputin, fusese vorba de păduchi. Întrucât nu puteam să mă descurc cu păduchii cu o singură mână, căutai să mă debarasez de insigna de partid. Şi ca să explice procedeul meu, Oskar povesteşte: cum calmâcul meu avea deja mai multe medalii pe piept, i-am întins, cu mâna încă închisă, lui Matzerath, care stătea în stânga mea, bomboana care mă împiedica la prinsul păduchilor.

Fireşte, se poate spune că nu trebuia să fac asta. Dar la fel de bine se poate spune: Matzerath n-ar fi trebuit, la rândul lui, să întindă mâna să apuce.

A apucat. Scăpasem de bomboană. Matzerath se sperie din ce în ce mai tare când simţi semnul partidului său între degete. Acum că aveam mâinile libere, nu mai voiam să fiu martor la ceea ce făcea Matzerath cu bomboana lui. Prea distrat pentru a se mai preocupa de păduchi, Oskar voia acum să se concentreze aspra furnicilor, dar observă totuşi o mişcare rapidă făcută de mâna lui Matzerath, ne spune acum, pentru că nu-şi mai aduce aminte la ce se gândise atunci: ar fi mai rezonabil să-şi fi ţinut chestia aia rotundă în mâna închisă.

Dar el voia să scape de ea şi, deşi ca bucătar şi decorator vitrinier la prăvălia lui de coloniale avea o fantezie experimentală, nu găsi un alt adăpost decât propria lui cavitate bucală".

Günter Grass - „Toba de tinichea", Editura Polirom, 2007