Omul, cea mai egoistă fiinţă din Lume! Mai ales de Crăciun

...şi de Paşte, fireşte! Îmi amintesc o anecdotă clasică în care era (parcă) considerat ca fiind o “culme” (a ghinionului omenesc), să ai “cu cine” şi “cu ce”, dar “să n-ai unde”...  Sau o fi fost oare “să ai cu cine şi unde, dar să n-ai cu ce...”?! Hm... Mai bine alegeţi domniile voastre, între toate combinaţiile posibile...

Eu îndrăznesc libertatea necuvioasă de a vă oferi una care ma bântuie în această noapte specială:  să nu ai nici cu cine, nici ce, nici unde...

Dragi prieteni, nu vreau nicidecum să vă stric cu gânduri şi vorbe negative Sărbătoarea, pe care v-o doresc minunată! Dimpotrivă, eu consider că nu poate fi decât bine, chiar foarte bine, să ne gândim taman acum, mai mult decât oricând, la toţi aceşti semeni ai noştri, oameni singuri sau batrâni sau bolnavi sau săraci, sau toate la un loc, compatrioţii noştri care nu au nici cu cine, nici ce şi nici unde... Să sărbătorească, să se bucure, să împărtăşească...sau chiar să mănânce!

Este însă dincolo de puterea mea să vă oblig să nu fiţi nihilişti, dacă asta vă doriţi, şi vă simţiţi mai bine aşa... În definitiv, dreptul la nefericire e unul din ultimele drepturi fundamentale ale omului...

Vă jur, aş vrea să pot cumva lua asupra mea întristarea pe care aceste “veşti proaste” pe care vi le dau acum (vorba vine, de parcă nu le-am şti foarte bine, cu toţii) e posibil să o cauzeze multora! Aş vrea să puteţi zice “iată un om rău, aidoma unui porc mistreţ, un cinic mizantrop care nu are nimic sfânt -implicit nici Sărbători- şi care vrea să ni le strice şi pe ale noastre! <<Veniţi să-l lovim cu săgeata de lemn!>>” (un gând bun maestrului Ştefan Augustin Doinaş, în Paradis). 

Am însă şi veşti bune: eu am şi cu cine, şi ce, şi unde...! Şi nu precupeţesc nimic întru arătarea recunoştinţei, dar făra zarvă, realizând, după (prea) mult timp, că nu sunt buricul Pământului şi că o sumedenie de compatrioţi nu au nici măcar una din aceste trei şanse la fericire, ce oricum doar simultan întrunite pot genera, fără a garanta nimic, premisele unor (veşnice) “Sărbători fericite”! 

Laolaltă cu românii mei, în fiecare an mi-e dat să contemplu cu nesfârşită stupoare această  “obscenitate publică” (un gând bun şi maestrului Andrei Pleşu, aici pe Pamânt, să-i dea Dumnezeu sănătate, că mult l-am mai boscorodit anul acesta şi în ultimii ani...!), în care nonşalant se transformă, parcă tot mai inexorabil, toate Sărbătorile noastre, oricum din ce în mai multe la număr şi mai puţine la spirit...

De multă vreme luna aceasta nu mai este doar o candidă “goană după cadou”, sursă de inspiraţie pentru comedii spumoase, ci o isterică agitaţie colectivă, o cursă bezmetică după tot, după orice şi nimic, după vrute şi nevrute, după “cât-mai-mult-şi-cât-mai-scump”, o defulare colectivă de-a dreptul psihotică, un fel de “sfârşit al Lumii” ce vine anual, de cel puţin două ori, din timp programat, precum un mecanism infernal pe care nimeni nu-l poate opri, şi nici nu prea pare să-şi dorească...

Este -cred- acum momentul să-mi marturisesc mica mea credinţă în Dumnezeu (agnostic, teist, cu scuzele de rigoare) şi în ROSTUL SĂRBĂTORILOR, un excelent prilej pentru a împărtăşi cu cei din jurul nostru tot ceea ce avem bun, nu doar ce ne prisoseşte!

Da, e momentul (sunt doar două, mari şi late, într-un an contemporan...) în care familile se reunesc şi-şi aduc aminte că se iubesc... Esenţial, Sărbătorile creştine nu sunt despre religie, ci despre fărâma de umanitate ce-a mai rămas în noi, toţi Copiii Domnului, indiferent dacă ştim deja, sau nu încă, ce suntem! 

Eu văd aceste clipe aproape “ne-umane”, prin bunătatea pe care-o emană, ce nu poate fi decât de inspiraţie Divină, ca fiind destinate tuturor oamenilor din jurul nostru, nu doar familiei, un pretext -în fond- pe cât de pozitiv, pe atât de rar, de evadare din egocentrismul nostru teluric (nu avem nimic ceresc în noi, e evident...) si de percepere a celorlalţi, exact aşa cum sunt ei! Realitatea nu e niciodată bună sau rea, e doar unică şi cumplit de obiectivă, deasupra viziunii noastre înguste şi îndelung învăţate... Iar acceptarea ei ca atare nu poate fi nicidecum un motiv de deprimare, pentru un om cu pretenţii de intelectual veritabil! 

În altă ordine de idei, eu cred că înfruntarea adevărului e “momentul zero” al înălţării noastre (asta e tot de la maestrul Pleşu...sper!). O scurtă aplecare spre o astfel de grea temă îşi găseşte noima într-o zi ca aceasta, căci -nu-i aşa?- nu putem fi altruişti în fiecare zi pe care Dumnezeu ne-o îngăduie...

Fireşte, prea puţini dintre noi avem vocaţie de buni samariteni, “nobody’s perfect”, dar dacă nu suntem capabili de gesturi cât de cât concrete, s-ar putea să nu ajungem direct in iad, dacă dăruim barem un gând, în care admitem că există lângă noi şi oameni (nu contează numărul, proporţia) care n-au cum sa fie fericiţi, 365 de zile pe an, sau poate deloc, şi indeosebi în aceste zile în care “noi-cei-norocoşi”, ne spargem în figuri de consumatorişti, ne călcăm în picioare pest tot, în malluri, în gări şi aeroporturi, în spa-uri, la Munte şi la Mare, pe străzi, străduţe şi autostrăzi (glumesc), şi să nu-i obligăm să ne fie complici la veritabila orgie în care “noi-cei-ce-avem”, am transformat treptat Sfintele Sărbători! 

Tradiţia creştină spune că Bradul se împodobeşte în seara de Ajun, de către familia adunată în jurul lui, în aşteptarea Miracolului Naşterii (e absolut irelevant ca Domnul Iisus s-a născut prin iunie, cel mai probabil, orice sărbătoare religioasă fiind în definitiv o convenţie).

Tradiţia modernă, profund pervertită, spune că brazii zilelor noastre se împodobesc pe la sfârşitul lui noiembrie, ocazie cu care se aprind şi milione de milioane de beculeţe şi se dă startul dezmăţului nevrotic pe care marea majoritate ne încăpăţânăm să-l numim “(Sfântul) Crăciun”.

Azi, 25 Decembrie, toate magazinele, cârciumile şi alte stabilimente de utilitate publică sunt închise. Cum ar veni, exact în ziua când se năştea Iisus, adică VIAŢA înseşi, viaţa contemporanilor noştri se suspendă, practic!

Bun, există (sper, dar nu vreau sa aflu vreodată, pe pielea mea), servicii de urgenţă. Numai că vieţuirea unui om într-o ţară civilizată nu trebuie să însemne doar asigurarea împotriva nenorocirilor sau a lăcomiei pantagruelice, ci un minim confort, ce presupune un minimum de servicii, de toate felurile! Bun, mi se va zice acum, “dar toată lumea are dreptul să sărbătorească Crăciunul!“. Corect, “dreptul”, dar nu şi obligaţia! 

Vă spun sigur, dintr-o vastă experienţă, sunt mulţi -îndeobşte tineri- cei care doresc să lucreze, să nu fie liberi de Crăciun sau de Paşte, pentru că altminteri s-ar urca pe pereţi, şi-ar pierde minţile, şi-ar tăia venele, singuri acasă, lucru pe care în restul anului nici pe departe nu-l resimt la această intensitate teribilă! 

Sau ce Dumnezeu credeţi că fac azi, Luni, şi în fiecare zi de 25 Decembrie, cei pe care îi tot evoc aici, nefericiţii de pe lângă noi, cei pe care refuzăm să-i vedem că există, chiar şi azi?! 

Mă confesez, iertat să fiu, am trăit şi eu astfel de clipe de cumplită solitudine, atunci când -de pildă- într-o Duminică de Paşte, de pe la jumătatea anilor 2000, în marele centru al marelui Bucureşti, n-am avut nici unde sa mă piş, şi nu ştiu ce s-ar fi ales de mine în ziua aceea în care mi-am blestemat viaţa şi originea, de nu mi-ar fi scos Domnul în cale un restaurant arăbesc, Sahara parcă-i zicea -fie binecuvântat!-, undeva pe Splai, un loc cald în care am fost primit cu reală ospitalitate şi m-am ghiftuit -ore- fără număr cu multe şi bune bucate “necreştine”!

Atunci mi-am jurat în barbă că dacă o să am vreodată o cârciumă, aceasta o să fie zilnic -365 de zile pe an- deschisă tuturor muşteriilor acestui Pământ!

Până acum, m-am cam ţinut de promisiune...Ceea ce vă recomand din suflet şi domniilor voastre, chiar de nu aveţi cârciumi (adică sunteţi oameni normali)! Şi nu, nu ajunge să primiţi colindători (mai ales că majoritatea sunt “fake”, ca şi noi...), uşile care trebuie deschise nu sunt (doar) acelea...!

Crăciun fericit! 

P.s.Într-un comentariu pe care l-am postat mai jos, găsiţi cadoul simbolic pe care de Crăciun doresc să-l fac tuturor cititorilor ziarului Adevărul, linkurile utile pentru a putea viziona filmul realizat de mine. Jos pălăria în faţa acestui ales public!