Oare aceştia sunt cu adevărat rinocerii Preşedintelui?

Rinocerii pe care-i ştim răsar la noi acum în dormitoare. Sunt rinocerii Preşedintelui? Nu mai stau afară, nu mai tropăie măreţi pe străduţe, în piaţete ca-n anii '60. Tot  ai dictaturii sunt? Stau ascunşi acum?

Erau nu de mult la Paris sau la Londra. S-au răspândit şi-n America. Pentru americani - băieţii ăştia cărnoşi, cu pulpe tari şi ochi de viţel -, Europa este un teatru micuţ şi absurd. Acum, rinocerii ăştia de la Paris sau de la Londra, bine hrăniţi, contorsionaţi, deştepţi, cresc firesc şi la noi. Au scris cărţile atâtor rafinate murdării, au filmat munţii de gunoi ai ideologiilor totalitare. Pe piedestale de gunoi au aburcat arta, cu bucile ei mari, de provincială. Arta răsuflă în sfârşit în orizontul larg al marii culturi. Tristeţea marii oboseli  a veacului zbuciumat i-a atins şi pe ei. Au primit laurii migratorului. Se întorc schimbaţi în al lor ţinut. Parcă nu mai sunt ei.

De ce au revenit printre noi? Nu stăteau bine în Franţa sau în Anglia? În mari oraşe, metropole pline ochi cu iubitori de frumos. La noi este încă frig primăvara asta, noroi peste tot. Câini, pisici deşelate, pensionari murdari. Peste tot spaimele marelui hirsut de la răsărit.

Rinocerii însă nu. Unul câte unul, disciplinaţi, cu bun simţ, precauţi, calculaţi, răsar în dormitoare, lângă petele de mucegai. Sunt micuţi. Pielea pe burtă le tremură. Nu au solzi, nu rag. Au organul acela drept în sus. Seamănă cu o coadă de taur. Coama neagră li-i zbârlită continuu. Când îi ţinem în palmă, răsuflăm spre ei împăcaţi sau oftăm neînfricaţi. Atunci pielea burţii iar le tremură. Au şi ţâţişoare, au şi sex. Pufnesc când simt berea sau vinul golanului. Nu sunt inocenţi deloc.

Devin tot mai vulnerabili odată cu noi. Nu ne iartă. Ne vor prinde zdravăn cu slăbiciunile lor. Ne vor ţine-n gheare şi cu al lor corn ridicol, dă-i bătaie. Ştiţi voi cum. Ştiţi cum e-n dormitoare. Doar suntem săraci şi neliniştiţi cât trebuie.

Au ei simţul acela puternic şi pentru noi. Cresc mereu în invizibil, în mentalul şubred. Ce să mai vorbesc de suflet sau de psihic. Iar când cresc, plesneşte puţinul lemn al caselor, totul pârâie. O esenţă tare sfarmă plăcile de beton ale blocurilor. Vor din nou la Preşedinte. Care dintre ei, că ne înnebunesc? Cresc continuu. Aşa-i la noi. Toate cresc împotrivă. La Botoşani, un rinocer pârlit a crescut cât o vită neagră. A răsărit în dormitorul unei profesoare de română. Mirosul părului degradat din preajma organelor vitale o face să plângă.

În casele celor sărace par muşte de sicriu. Roiul lui se umflă repede. Crapă. Bătrânii nu mai dorm de spaime fundamentale, maturii înnebunesc de spaime comune. Rinocerii noilor culturi nu ne iartă. Au iritaţii pentru copii, nevroze pentru tineri. Ce să mai spun de maturi? Raţiunea îi rezolvă până la patruzeci de ani. Travaliul li-i intelectual la toţi. Insinuări de tot felul. Pătrund rinocerii prin reţele vernaculare, prin sisteme. Aşa ajung cel mai uşor la omul simplu.

Oamenilor simpli le plac uşoarele nelinişti. E-o umbră blândă acolo. Se retrag, visează, râd sau plâng. E un univers atât de întreg când sunt alinaţi de nelinişti. Apoi, compasiunea la urmă. Nimic din ce-i concret nu va mai creşte mai sus de Dunăre. Până la urmă, rinocerii micuţi vor ieşi din dormitoare în spaţiul public. În turme negre vor face totul una cu pământul.

 Oare aceştia sunt cu adevărat rinocerii Preşedintelui?