Oamenii nu e proşti

Nu e numai nedrept şi neadevărat să îi consideri pe cei care au altă părere decât tine proşti, dar e şi foarte ineficient.

Ok, poate când ieşi pe Facebook nu e atât de relevant. Nu eşti acolo ca să convingi pe cineva anume, ci ca să te lupţi cu proşti sperând că îi vei convinge pe alţii pe parcurs. Important e să ieşi tu deştept în faţa celorlalţi, chiar dacă îţi laşi adversarii în pragul crizei de isterie ţipând că nu mai vor sa trăiască în aceeaşi ţară cu tine.

Când ne apucăm însă să construim mişcări politice noi, ar fi bine să dovedim ceva mai mult pragmatism. Nu e vorba de toleranţă ca virtute. E greu cu virtuţile. Cred că ar trebui să ne punem un pic şi în pielea preopinenţilor noştri. Să încercăm să vedem cum văd ei lucrurile, care le sunt problemele şi fricile nespuse, ca să înţelegem mai bine cum să punem problema şi să îi convingem.

De exemplu, poate ar fi util să nu îi mai considerăm proşti pe cei care votează PSD-ul. Sunt oameni săraci, dependenţi de reţele economice construite şi întreţinute de corupţi, au poate o mai mică conectare la lumea contemporană, o mai mică cultură civică şi politică, dar proşti nu sunt. Au interesele lor pe care PSD le livrează pe termen scurt şi mediu. Că îi omoară pe termen lung, asta ar trebui noi să ne chinuim să le explicam. Am fost crescuţi din anii ‘90 cu dihotomia deştepţii votează dreapta şi proştii votează stânga, că am ajuns şi în 2016 să reacţionăm pavlovian la acest subiect.

Sau pe cei care au semnat petiţia Coaliţiei pentru Familie. Sunt oameni pentru care poate lumea se mişcă prea repede. Ei vor să se simtă în continuare acasă într-o lume care pare că le fuge de sub picioare. Nu e uşor să ajungi să te simţi străin de viitor. Şi ar trebui să înţelegem asta şi să mergem să le explicăm că nu dorim să îi învingem, că nu dorim să le impunem transformări radicale ale societăţii peste noapte. Ar trebui să mergem să îi convingem că va rămâne şi ţara lor şi că îşi pot păstra credinţele şi morala după care trăiesc în continuare. Că nu ne dorim o ţară mai excluzivă în care cine câştigă îl domină pe cel care pierde, ci una mai incluzivă – şi cu ei.

Sau pe cei care işi doresc finanţarea catedralei din bani publici. Ei consideră religia parte din cultura şi istoria acestei ţări şi văd în construcţia unei Catedrale un proiect naţional. Nu e atât de uşor de explicat de ce statul poate să facă stadioane, deşi tu nu te uiţi niciodată la fotbal, dar nu poate să contribuie la construcţia unei catedrale.

În primul rând am putea încerca să îi convingem că nu e totul o luptă, că soluţia nu stă numai în a fi destul de mulţi cât să îi facem praf în alegeri şi să le arătăm noi care e voinţa poporului. Poate e un joc frustrant din care nimeni nu iese vreodată perfect mulţumit dar e singurul joc rezonabil pe care putem să îl jucăm.

Nu există populaţii pierdute, zone bune de abandonat, proşti cu care nu ai ce să vorbeşti. Există însă părţi ale societăţii antagonizate de mesaje greşite, de probleme strâmb puse care nu mai pot comunica între ele. Oricât de greu ar fi să vorbeşti cu maică-ta, poate are şi ea motivele ei, nu e nebună complet.

Nu e vorba să ne voteze neapărat, e vorba să nu îi fie frică de noi.