Oameni invizibili

Oricât de mult ne-ar trebui, din păcate nu s-a inventat încă omeniometrul, un instrument care să măsoare gradul de omenie, de empatie, de altruism, de suflet bun cu care e înzestrat o persoană. Societății românești i-ar prinde tare bine un asemenea instrument, cu riscul de a-l vedea blocat, la folosire, în zona de minus. Făcând un exercițiu de imaginație, omeniometrul ar putea fi folosit la testarea lucrătorilor din sănătate, educație și servicii sociale, domenii unde blândețea și amabilitatea ar trebui să fie criterii eliminatorii la angajare. Sigur, nu ne putem aștepta la bunăvoință continuă și un comportament milos nonstop, fiindcă avem de-a face cu oameni, nu cu sfinți. Doar că păstrarea civilității chiar și-n condiții dificile de muncă este până la urmă o cerință minimă, nu vreo performanță extraordinară! Iar cei care nu își pot trata semenii cu respect și înțelegere poate că n-au ce căuta în profesii ale nobleței sufletești.

Scandalurile momentului, cu azilele groazei și cu pacienți lăsați să sufere pe trotuar (sau pe holuri, în atâtea alte dăți), nu sunt decât episoade noi dintr-un lung serial al cruzimilor în care sunt distribuiți fără voie cei vulnerabili ca vârstă, stare de sănătate ori situație socială. Statul e neputinicios în a-i proteja prin instituțiile dedicate, mai ales fiindcă atunci când atribuțiile lor se intersectează, își pasează responsabilitatea intervenției și sfârșesc prin a nu acționa defel. În lipsa verificărilor la licențiere, a monitorizării și a controalelor inopinate, destule cămine de copii, centre pentru seniori ori persoane cu dizabilități sau clinici pentru pacienții cu tulburări psihice s-au transformat în locuri ale degradării umane, ale violențelor și înfometării, indiferent că vorbim de momentul actual ori de perioade din urmă. Și indiferent că ne referim la stabilimente publice ori particulare.

Când statul, prin funcționarii săi, se mulțumește doar să completeze hârtii, bucuros să lase vulnerabilii în voia sorții, e de așteptat ca niște indivizi cinici și feroce să speculeze nepăsarea și să se repeadă să tragă folos de pe urma celor incapabili să se apere. Am văzut asta la vânzarea „orfanilor lui Ceaușescu”, în zorii democrației post-decembriste, o constatăm aproape zilnic la devoalarea cazurilor de trafic de minori, femei și persoane cu dizabilități, o veritabilă industrie de exploatare a oamenilor, și o observăm și acum, cu ororile din azilele de bătrâni. În situațiile cele mai delicate, cetățenii nu se pot baza pe sprijinul statului, cum ar fi firesc, pentru că reprezentanții acestuia, în mare parte, fie sunt total opaci la necazurile altora, fie refuză să se implice dacă asta presupune o asumare curajoasă a răspunderii ori dacă i-ar costa niște minute în plus de muncă peste programul funcționăresc.

Ce-ar fi fost, de pildă, dacă un medic de altă specialitate decât obstetrică-ginecologie ar fi acceptat s-o consulte pe gravida de la Urziceni? Sigur, protocoalele de abordare n-ar fi fost respectate, se putea ajunge la sancțiuni dacă lucrurile mergeau prost, doar că acolo era o chestiune poate de viață și de moarte, o urgență! Nici măcar în asemenea situații omenia nu poate bate hârtia? Până la urmă, un medic, indiferent de care, a trecut prin niște ani de formare profesională și poate face o evaluare rapidă a unui pacient, chiar fără să intervină direct. Nu-i pretinde nimeni unui dentist să opereze pe cord deschis, ar fi absurd și periculos, dar a refuza/evita, ca medic, să vii lângă un seamăn în suferință reprezintă o crasă lipsă de umanitate.

Iar aici nu mai e vorba de stat, ci de oameni. Autoritățile nu au cum să le insufle unor bugetari compasiune și solidaritate umană și nu le pot trece asemenea cerințe în fișa postului, deși utopic așa ar trebui. Pe de altă parte, în sănătate, spre deosebire de asistența socială, nici nu mai poate fi invocată salarizarea nemotivantă, dimpotrivă. Doar că, așa cum s-a văzut și în justiție, lefurile mari și privilegiile nu garantează calitatea și corectitudinea personalului. Degeaba cresc câștigurile, dacă responsabilitatea nu crește și ea proporțional.

În ce constă totuși vina statului? În primul rând, în dezinteres și dezorganizare. Nici la nivel central și nici la nivel local nu se cunoaște numărul persoanelor vulnerabile – fie ele persoane cu dizabilități, cu felurite suferințe grave ori vârstnici singuri cu probleme de autogospodărire. Iar acest fapt, dublat de necoordonarea instituțiilor cu atribuții în domeniul social, face ca sute de oameni să supraviețuiască în condiții grele, invizibili pentru autorități. Și ignorați, din păcate, chiar de comunitățile în care viețuiesc și care le știu povestea.

România are, potrivit Institutului Național de Statistică, 3,8 milioane de persoane de peste 65 de ani (reprezentând 17,5% din populaţia totală, cu perspectiva de a atinge 30% până în anul 2050!), iar dintre acestea, peste două milioane trăiesc în singurătate. Biserica Ortodoxă îngrijește peste 66.000 dintre ele, ONG-urile specializate – încă niște zeci de mii, iar restul seniorilor se descurcă așa cum pot. Este misiunea statului să prevină, prin reglementări clare și instituții eficiente, ca acești cetățeni ai săi să ajungă în ghearele și la cheremul unor indivizi lipsiți de scrupule. ONU a dedicat o zi specială, 15 iunie, pentru conștientizarea abuzului față de vârstnici. În România, 15 iunie ar trebui să fie în fiecare zi.