O societate putredă

0
0

Şcoala românească, vorba câtorva profesori amici, cu cariere începute înainte şi cu mult înainte de 90, "este o sperietoare, de aceea nimănui nu-i place la şcoală, iar majoritatea profesorilor sunt simpli funcţionari". Iată lucruri recunoscute din interior, cum se spune. În România, sunt puţini aceia care au mers la şcoală de plăcere sau au urmat o meserie din pasiune.

Pentru imensa majoritate şcoala a însemnat "să ai o patalama la mână", atât. De aceea s-a copiat şi se copiază, plagiază, s-au dat şi se dau şpăgi la profesori etc. Şcoala românească a însemnat şi înseamnă "să mănânci şi tu o bucată de pâine", "să nu ajungi să munceşti", să ocupi un loc de muncă din care "să iasă păpica" (adică să ai de unde să furi), "să fie o meserie bănoasă" (adică să poţi lua şpăgi), "să fie o meserie curată; nu faci nimic, învârţi două-trei hârtii într-un birou", "să-şi ridice lumea pălăria în faţa ta" (adică eşti "intelectual", nu dai la lopată), "să porţi haina statului, să mănânci la popotă, să nu ai normă şi să ieşi de tânăr la pensie" (adică să fii în "cadrul armeţii"), "să nu aibă nimeni curajul să deschidă gura în faţa ta" sau "să-ţi zică dă-te mai încolo" (adică să fii poliţist, procuror, judecător) ş.a.m.d. Lucruri pe care, astăzi, nu le mai recunoaşte nimeni. Aşa a ajuns, după atâtea decenii, societatea românească să fie ticsită de impostori, carierişti, arivişti, veleitari, analfabeţi, plagiatori, "specialişti" în nimic, mediocri, corupţi, "doctori", "genii", "talente" ş.a.m.d. De aceea România e pe primul loc, în Europa, la analfabetism şi pe ultimul la coeficientul de inteligenţă. De aceea, în România, procentul de analfabetism funcţional este de 53%, iar cel de analfabetism absolut de 22% (din câte ne arată datele măsurătorilor făcute). De aceea, în România, se dau atât de strâns şi de des, în felurite feluri, târcoale banului public şi instituţiilor statului, arhicunoscute ca "locuri calde" ― fără acestea, într-un mediu concurenţial sănătos, ce are a scoate din plebe competenţa, valoarea, talentul, autenticitatea, imensa majoritate a celor fixaţi ca "valori", într-un domeniu sau altul, nu ar fi nimic. Toţi aceştia au contribuit, prin impostură, cu pilele, sforile, cumetriile şi găştile lor, la jaful naţional, la ruina României de astăzi (societate, economie, sănătate, educaţie, cultură). Ei sunt cei care formează "schimbul de mâine", care, la rândul său, va forma "schimbul de mâine". Ei înşişi au fost formaţi de "un schimb de mâine". Nimeni nu-i urăşte, ci toţi îi invidiază admirativ: "s-a descurcat, i-a mers mintea", "bravo lui, a reuşit în viaţă" -- astfel, prin forţa lucrurilor, devin modele. Aceştia încheagă societatea, iar cei mai "ageri" şi mai "şmecheri" dintre ei intră în politică. De aceea politica e "cheia succesului" în toate, direct sau indirect, prin sprijin sau prin ricoşeu ― fiindcă politica înseamnă putere instituţională şi acces absolut la banul public. Din rândul lor se aleg aşa-zişii politicieni de la care mulţimea leit asemănătoare şi complice, prin laşitate, ipocrizie, linguşire şi servilism, aşteaptă "schimbarea". Care "schimbare"? Schimbarea în ce? A ce schimbare?

 P.S. A nu se confunda, cum adesea se întâmplă, ambiţia cu competenţa şi veleitarismul cu vocaţia ― şi nici aceasta din urmă, acolo unde e cazul, cu talentul. Şi nici competenţa/valoare nu trebuie stabilită prin raportare la mulţimea ce alcătuieşte domeniul în cauză, ci la reperele valorice ale domeniului în cauză. Adică, într-un sat de analfabeţi, care nu ştiu să scrie şi să citească, băiatul ”lu' ţaţa Aglaia”, care buchiseşte literele şi socoteşte pe degete, ”ştie carte”. De aceea avem ”mari” specialişti şi meseriaşi ”buni”, care ei, în mod normal, sunt nişte oameni ce-şi fac sârguincios meseria, autentici, însă la nivelul de bază al meseriei respective, fiindcă atât se pricep, atât pot ― dar, în comparaţie cu ceilalţi, care sunt impostori, ei trec ca mari specialişti: cutare e ”doctor bun, o valoare”, cutare e ”profesor eminent”, cutare e ”mare meseriaş, artist, ce mai!” etc. Nu poţi, bunăoară, numi un fotbalist de divizia C ”mare talent” sau ”fotbalist valoros” (”avem şi noi valori în fotbal”), comparându-l cu cei care joacă fotbal în curtea şcolii, ci cu marile valori ale fotbalului, cu marii jucători. Numai aşa se poate înţelege că ”marea valoare” nu e decât un fotbalist de rând sau chiar un submediocru şi de ce echipa respectivă nu e campioană a lumii şi nu dă nimeni, în lumea fotbalului, doi bani pe ea. Asta se întâmplă cu absolut toate domeniile româneşti, fireşte, cu foarte mici şi rare excepţii: noi spunem despre noi, în rest nimeni nu spune nimic, fiindcă nu are ce spune.

Opinii


Ultimele știri
Cele mai citite