O poveste vieneză la Bucureşti

0
0

Câţi dintre noi nu visăm cu ochi larg deschişi sau nu aspirăm cu inima curată la viaţa unui artist sau a unei artiste! De obicei, avem acces la biografiile standard, scrise cu iscusinţă de maestri ai condeiului, care scot la lumina istoria vieţii lor şi măreţia unui destin. Astăzi am să vorbesc despre viata unei balerine, o poveste reală care nu are coordonatele unei biografii obişnuite.

E o poveste de o zi cu reflecţia atotcuprinzătoare a unei vieţii fascinante.

Cu  mulţi ani în urmă, poate, zece sau cincisprezece ani la Cercul Militar din Bucureşti s-a desfăşurat Festivalul Zilelor Vieneze. Participau în calitate de invitaţi, artişti remarcabili din Viena şi Bucureşti: solişti, balerini, dirijori. Festivalul se încheia cu un bal, unde urmau să sosească pe lângă celebrităţile artistice, personalităţi ale vieţii publice din Bucureşti. Pentru această seară aveam invitaţie. Nu îmi amintesc împrejurarea sau cum am obţinut acea invitaţie. Însă, îmi amintesc de eternul moft bine cunoscut de doamne: „nu am cu ce să mă îmbrac…” şi de vocea din telefon a unei prietene care îmi spunea „ia o rochie neagră simplă şi pleacă”. Asta am făcut.

La intrare mă izbesc de o bătrânică îmbrăcată modest într-o rochie de culoare albă cu petale de trandafir bluemarin care dădeau să cadă. Se sprijinea de un baston. Avea, poate, peste 80 de ani. Nu primise invitaţie la acel bal şi se ruga, pur şi simplu, de ofiţerii de la intrare să o lase să intre. Le explica că vrea să-l vadă pe dirjor, motivând că îl ştia din tinereţe de la Viena. Am remarcat, atunci, mişcările mâinilor sale, păreau a fi ale unei dansatoare care purtau cu sine, naturaleţea eleganţei gesturilor şi a frumuseţii divine. Nu am putut rămâne insensibilă şi l-am rugat pe ofiţer să o lase. Ofiţerul nu şi nu… I-am explicat că renunţ la invitaţia mea. Şi nu s-a lăsat înduplecat.  

Ochii bătrânei îmi vorbeau parcă de o frumuseţe ruptă din viaţa noastră reală încât am îndraznit să-i vorbesc. Aşa am aflat că se numea Frederica, iar pe linie maternă era de origine austriacă.  Era o balerină care dansase pe multe scene ale lumii, iar un timp  a locuit la Viena. A ajuns la Viena după cel de-Al Doilea Război Mondial. Nu ştiu când s-a întors în ţară dacă după 1989 sau mai târziu. Nu ştiu, nici, dacă s-a considerat în exil cat timp a fost plecata din tara.  Când am cunoscut-o locuia în Bucureşti. Am reusit sa intram, gratie unui organizator care poate a fost miscat de gestul Fredericai. Am pătruns, astfel, în atmosfera balului cu mulţumirea că reusisem să o ajut pe Frederica. Părea să fie o seară ca oricare alta deoarece nu vedeam ceva neobişnuit şi, deja gândeam că voi rămâne toată seara pe canapea alături de Frederica. În acea seară, însă, Frederica mi-a împărtăşit cu delicateţe, marile şi micile secrete ale unui vals reuşit. Momentul dificil a fost când mi-a ordonat, aproape, să merg să dansez cu dirijorul. „Mergi să vorbeşti cu dirijorul. Îi spui că îl invită Frederica la dans, doar că vei dansa tu! I-am explicat că nu ştiu să dansez vals... Cuvintele ei m-au convins, în cele din urmă. Vreau să dansezi pentru toţi prietenii mei austrieci şi pentru românii din Viena. Îmi este foarte dor de ei. Vei dansa în locul meu, mă reprezinţi în acest dans!  La întoacere mi-a replicat plină de umor: „Ştiam că nici dirijorul nu ştie să danseze! Dar, importantă e emoţia pe care o transmiţi prin dans. Nu se poate spune în cuvinte ce am trăi în acea seara, după ce Frederica nu s-a putut abţine şi a dansat, aşa cum ştia ea mai bine. A atras atenţia tuturor şi a devenit, aşa cum a fost o viaţă întreagă, vedeta balului şi a faimoasei seri.

Viaţa uneori îţi poate  oferi o clipă care să te înnobileze fiinţial, ai vrea ca acea clipă să te edifice şi să te urce la înâlţimea marilor maeşti ai creaţiei. A fost doar o poveste. Când am plecat ofiţerul şi-a cerut scuze şi a condus-o pe Frederica acasă. Nu ne-am mai vazut de atunci. Am vorbit de câteva ori la telefon: „Când ajungi la Viena trebuie să transmiţi acea emoţie pe care o ştii, îmi spunea” sau mi-a repetat de câteva ori: „mergi... umblă... şi fii mai mult în goana zborului...“. Nu am reuşit să ajung la Viena, însă cu Frederica am trăit întreaga simpatie a ei pentru românii din Viena şi pentru prietenii ei austrieci.

Mai multe - Opinii

Ultimele știri

adevarul de weekend jpeg anunt adevarul jpeg

Cele mai citite