O căsătorie din interes

„Speranţa constă, acum, în reuşita «căsătorie din interes» între stat şi piaţă.”      FOTO: Adevărul

Acumularea de care România are astăzi nevoie ca de aer, pentru a-şi asigura o creştere economică sustenabilă în anii imediat următori, nu e posibilă fără restructurări profunde. Necazul e că timp de aproape cinci ani, din 2009 şi până în prezent, în condiţiile crizei dure prin care trecem, desfundarea canalelor restructurării a întârziat.

Nu vor fi însă posibile noi întârzieri fără să plătim scump. Transformarea companiilor din economie, în special a celor de stat, în unităţi producătoare  de bani numai o restructurare profundă o va aduce. O astfel de transformare, absolut necesară, e însă o marfă scumpă. Pentru că sunt absolut necesare reforme durabile – fără îndoială costisitoare! – şi nu cârpeli de pe o zi pe alta, mai ieftine iniţial, dar care în cele din urmă cer remedieri costisitoare.

Restructurarea nu înseamnă însă disponibilizări de personal, cum cred multe patronate sau mulţi manageri din companii private ori de stat. Ci trecerea la o economie eficientă şi performantă. De fapt, trecerea la un alt model al PIB-ului, mai apropiat de producerea bunăstării. Acum însă, nici populaţia, nici şefii din economie, în mare parte, nu văd că „standardul de viaţă” este un concept legat strâns de productivitate şi de rentabilitate, de inovaţia tehnică, de cultul lucrului bine făcut. În ultimă instanţă, de valoarea adăugată sustenabilă.

Principalele culoare de atac sunt exportul, investiţiile, inclusiv cele bugetare, industria prelucrătoare, serviciile şi fireşte consumul.

Dacă privim lucrurile doar la suprafaţă, dacă ochii noştri vor trece dintr-o dată de la imaginea suferinţelor din timpul acestei crize lungi şi grele, de care cu toţii ne-am săturat, la speranţa venirii primăverii pe care o aşteptăm potrivit vreunui calendar, s-ar putea să ne lăsăm înşelaţi de tic-tacul uriaşei pendule ce măsoară anotimpurile în economie. Fiindcă regenerarea economiei nu va veni dintr-o dată. Primăvara nici în natură nu mai respectă calendarul. Cu atât mai mult în economie creşterea plus nu vine după vreun calendar întocmit prin birouri, mai ales în împrejurări cum sunt cele actuale, când maşinăria producţiei şi consumului înaintează cu frâna de mână trasă. E drept, cursa continuă. Principalele culoare de atac sunt exportul, investiţiile, inclusiv cele bugetare, industria prelucrătoare, serviciile şi fireşte consumul. Locomotive care trag trenul economiei. Dar nu ajung.

Speranţa constă, acum, în reuşita „căsătorie din interes” între stat şi piaţă. Noua familie nu are însă numai prieteni, ci şi duşmani. Cei care varsă lacrimi de crocodil că statul ar fi unicul beneficiar al reducerii de către BNR a dobânzii de politică monetară uită trei lucruri esenţiale, dincolo de faptul că sunt într-o eroare generalizată. Uită, aşadar, că statul (prin buget) plăteşte pensii, plăteşte salarii şi investeşte în economie. De altfel, toţi cei care au plusat pe cartea scoaterii statului din piaţa financiară văd cum încet-încet îşi pierd miza. Apoi, datele statistice arată limpede: împrumuturile făcute de stat la bănci scad continuu.

O mare parte a populaţiei, îngrijorată de traiul greu, de veniturile neîndestulătoare, de şomaj şi dominată de o nelinişte generală cu privire la viitor, crede mai degrabă în reaşezarea economiei pe baze competitive ca rezultat al parteneriatului stat-privat. Guvernul însă, dacă vrea să câştige partida, nu are altă şansă decât să constrângă marile companii cu capital de stat nu numai să facă, în noile condiţii, ceea ce nu făcuseră nici înainte de decembrie ’89, nici în anii care au trecut de atunci, dar mai ales să facă exact contrariul: adică să se administreze singure. Această cerinţă nu are alternativă. Şi cum înotul se învaţă înotând, vor învăţa nu doar să se administreze singure, dar şi să se administreze bine.