NU!

Nu se poate! Nu există fonduri alocate pentru acest proiect. Nu ştiu! Nu avem bani. Nu eşti omul potrivit. Nu mai sunt locuri. Nu mă interesează. Nu votez. Nu vreau. Nu este momentul. Nu ne trebuie. Nu ieşim în stradă. Nu-ţi băga degetul în nas!

Societatea românească este construită pe negativism. Orice acţiune începe, de obicei, cu un sentiment profund descuranjant. Parcă şi ideile care circulă în viaţa noastră (ideile care se mai mişcă în spaţiul public) sunt împinse de o atitudine negativă. Şi orice frază rostită trebuie să conţină o negaţie care pune totul sub semnul întrebării, al imposibilului, al eşecului iminent.

Aşa ne-am obişnuit, să spunem în fiecare zi: NU! „Nu ne vindem ţara!“ (Ce viguros mai sună acest vechi slogan!). E mai comod să ne încolonăm sub comanda lui NU! Asta ne absolvă de responsabilităţi, de iniţiative, de obişnuinţa de a gândi. Să gândească alţii în locul nostru, ca să ne spună ce NU este bine. Cu un NU rostit patetic, ne acoperim sărăcia, limitele, indolenţa şi laşităţile. Asta e, suntem mici, NU ne punem cu cei mari! NU este o pâine bună de mâncat şi o pernă pe care ne aşezăm capetele obosite de atâtea negaţii. Născuţi cu NU în braţe, paradoxal!, românii nu ştiu sau n-au curajul să spună NU în momentele importante ale vieţii lor (şi istoria a dovedit-o). (De exemplu, cei puţini care au spus NU sistemului comunist au murit în puşcării.)

Cu un NU rostit patetic, ne acoperim sărăcia, limitele, indolenţa şi laşităţile.      

În schimb, cu negaţii îi demolăm pe cei care ne-au luat-o înainte şi îi acoperim cu noroi pe cei dintre noi care, ciudat!, spun DA. Cu un NU prelung şi apăsat putem arăta cât de compentenţi suntem. Fără demonstraţii, fără argumente, fără să cunoaştem chestiunea. Cu NU ţinem oamenii sub control, le băgăm frica în oase şi cultivăm răutatea, duşmănia şi dezbinarea. Cine strigă mai tare NU, câştigă, se afirmă, face carieră, ajunge la televiziuni. Pentru că în România televiziunea a devenit suprema negaţie a vieţii.

Degeaba îşi bat capu’ unii care propovăduiesc „gândirea pozitivă“. O tâmpenie caraghioasă. Suntem într-un mare rahat, dar trebuie să „gândim pozitiv“. Nu căutăm soluţii, dar gândim pozitiv. Suntem proşti, dar „gândim pozitiv“, adică suntem deştepţi! Suntem impostori, dar „gândirea pozitivă“ ne ajută să fim competenţi. Vrăjeli! „Gândirea pozitivă“, aşa cum este trâmbiţată de fanii „gândirii“ din România, nişte îndoctrinaţi spălaţi pe creiere, este o spoială a aceluiaşi fundamental NU.

Şcoala noastră e clădită pe NU. Şi sănătatea se prăbuşeşte pe NU. Ne învârtim prin pieţe cu NU în sacoşe. Parcă minţile ne sunt ştampilate cu o parafă: „NU“. Ne ştampilăm zilele în aşteptarea unor zile mai bune, care NU vor să vină. „NU mai e de trăit în România.“

Nu se poate! Nu mă bag. Nu sunt bani. Nu avem oameni. Nu avem cadrul legal. Nu avem autostrăzi. Nu avem timp. Nu avem medicamente. Nu avem cvorum. Nu avem medici. Nu merge liftul. Nu-ţi băga degetul în cur, dacă te dor hemoroizii!