Noi şi Floriile noi

Sâmbată noapte, colţ cu duminică, cu filme interzise minorilor pe canalele cu felinar roşu şi luptele voinicilor care îşi cară pumni în ring, sau în ţarcul gladiatorilor. Ce festin!... O nouă sărbătoare de Florii se picură din calendar, aşteptând creştinii să-i onoreze tradiţia. Ce a mai rămas din ea, ce a mai rămas din creştini...

Spectacolul grotesc al pumnilor care desfigurează îşi taie partea leului, ca de obicei în fiecare seară. Reclama e pe măsură, iar spectacolul nopţii geme de plăcere. Show-urile “pumni în cap” se vând bine indiferent de anotimp, aş spune chiar tot mai bine, iar confruntarea greilor este garanţia unei lupte dure plină de senzaţii tari, cu sânge şiroind din arcade şi feţe tumefiate, cu priviri duse. E drept, în contrapartidă, sunt şi programe tv mult mai paşnice, cu sâni şi alte forme voluptoase, dar şi pofte carnale adapăte mai mult sau mai puţin la vedere.

 În urmă cu 2000 de ani, restul sunt "zecimale" şi nu mai contează, Iisus intra în Ierusalim călare pe un asin, fiind aclamat pentru prima oară ca Împărat. În calea lui se unduiau ramuri de finic şi de măslin, astăzi cele de salcie continuând tradiţia mai departe şi aducând aminte de sărbătoarea florală a renaşterii, a primăverii care reînvie totul. Flămândă de circ, de violenţă şi lovituri de ciocan, caravana marii păruieli câştiga voturi, simpatizanţi şi, deopotrivă, un statut de legitimitate. Un fel de manele ale sportului, cu care pare că se înrudesc, luptele din ring, sau pumni şi picioare “la liber”, şi-au tăiat partea leului. Invazia violenţei este un spectacol în care se descarcă instincte primare şi nu mai este loc de altruism, de luciditate şi de reculegere. Doar de generozitate se mai poate vorbi, şi asta atunci când vine vorba de avalanşa de lovituri. Evoluţia şi revoluţia noastră este întregită de sexy-show-ul cu perdea, dar cu ea ridicată, semn ca libertăţile ne-au “împlinit”  pe de-a intregul, dându-ne mai multă culoare în obraji, consemnând o nouă bornă a devenirii noastre. A doua zi, la slujba de Florii, nu vin decât bătrânii şi "respectabilii" ăia scorţoşi pentru că, neinspirată programare, e pusă duminica şi începe prea devreme. Doar spre prânz se amestecă printre ei şi mulţi ipocriţi convinşi că dă bine să fii văzut în curtea bisericii la repartiţia mlădiţelor de salcie şi-o coroniţă la trei cruci, făcute regulamentar, cu tot cu pioşenie, dar stau mai la umbră, ca să nu le bată soarele în iphone-uri.

În tradiţia românilor, a celor care au crescut 2000 de ani privaţi de luptele greilor într-un desfigurant “care pe care” şi acum nu înţeleg avalanşa de violenţă scăpată de sub control, Floriile continuă să rămână un moment încărcat de profunde semnificaţii spirituale, închinate toate miracolului vieţii şi bucuriei de a trăi. Tradiţie a ortodoxiei, veche de mai bine de doua milenii, ea ne vorbeşte de o sărbătoare înălţătoare, de curăţenie sufletească, nostimă pe alocuri în ziua de azi când se nasc noi repere ale existenţei noastre  şi o reprezentaţie de wrestling  sau una de box ori sex total este şi ea însăşi o "mare sărbătoare". De rit(ual) nou, însă.