Nimic nu e sigur

Americanii nu au o cultură a minciunii, a zvonului şi a intrigii. Ei chiar iau de bun ce li se spune. Nu consideră că vrei să te dai mare, că fabulezi, că vrei să faci pe interesantul.

Paul Morand scria în anii '30 ai secolului trecut, în cartea sa „Bucarest", că „la Bucureşti secretul nu există. Totul se ştie, totul se repetă (aşa totul se neutralizează)". Este ce-mi inspiră acest scandal zis WikiLeaks. Nu e vorba de sateliţi plasaţi pe orbită, deasupra Romaniei, nici de superspioni aflaţi la sol. Ce a ajuns în aceste rapoarte sunt bagatele, vorbe de clacă. Explicaţia e simplă. Nu m-aş fi gândit la ea mai devreme să apară aceste dezvăluiri. Sunt destui politicieni care umblă pe la ambasade şi acolo îşi dau cu presupusul, bârfesc, spun verzi şi uscate. Nu le trece prin minte că domnii care ascultă prostiile debitate de ditamai parlamentari, şefi de partide, miniştri etc. notează tot şi trimit la Washington. Nicio problemă, chestia e că, în naivitatea lor tipică, diplomaţii americani redau fidel tot ce li se spune. De ce ar face altfel? Ei nu au o cultură a minciunii, a zvonului şi a intrigii. Ei chiar iau de bun ce li se spune. Nu consideră că vrei să te dai mare, că fabulezi, că vrei să faci pe interesantul. Aşa se explică multe dintre parascoveniile găsite în rapoartele transmise de la Bucureşti pe adresa State Department.

S-o spunem: imaginea României, aşa cum apare în WikiLeaks, este corectă. Ştim, România este o ţară coruptă. Da, intriga face ravagii şi ţine loc de adevărată politică. E OK, zonele neagră şi gri sunt extrem de influente în economie, ca şi în politică. Etc. Sunt relele noastre, uşor de observat. Nu trebuie să vii de peste ocean, să absolvi multe şcoli de contrainformaţii, de diplomaţie, de jurnalism, ca să le observi. Se văd cu ochiul liber. Ce a stârnit stupoare la apariţia acestor documente este concretul acestor triste adevăruri. Să citeşti într-un raport diplomatic bârfe de mâna a şaptea, poveşti de alcov, zvonuri ieftine spuse de un demnitar e consternant. Să nu uităm că vizitatorul guraliv reprezintă societatea românească în relaţiile cu terţi. Nu e un simplu particular. Indiferent de rivalităţile politice, de simpatii şi antipatii, într-o ambasadă vii ca oficial şi eşti obligat la o minimă decenţă... În plus, deferenţa faţă de americani, şi bănuiesc şi faţă de alţii, este exasperantă. Mă intrigă obsesia de a plăcea, de a se pune bine, de a se gudura pe lângă ambasadorul respectiv. Este o atitudine primitivă şi dezonorantă.

Secole înainte se turna la Istanbul şi Viena. Apoi, la Moscova. Când am început să facem pe patrioţii, în anii '60, am descoperit că pot fi folosite ca pubelă pentru turnătorii Securitatea şi Miliţia, partidul şi administratorul blocului. De prin '89, românul îşi toarnă duşmanul la gazetă. Orientarea fluxului de informaţii spre unele ambasade este un fenomen nou. Măcar documentele WikiLeaks îi vor face pe maniacii indiscreţiei şi ai vorbitului aiurea-n tramvai să fie mai circumspecţi. Tot cea ce spun - au aflat acum - se înregistrează şi e foarte posibil să apară în presă mai devreme sau mai târziu. Simţul ridicolului, dacă nu şi instinctul de conservare, îi va obliga la prudenţă. Cum ar spune un păţit, apărut fără voie  în aceste rapoarte, nici americanii nu mai sunt ce erau odată. Nimic nu e sigur, cum vezi.