Nevoia unei altfel de Biserici a Neamului
0Mândria, invidia, iubirea de argint, desfrânarea, lăcomia pântecelui, trândavia, mânia, nu sunt doar cele şapte păcate capitale, ci şi păcatele multor slujitori ai Bisericii noastre...Printre popi hulpavi, ici-colo câte unul cu vocaţie duhovnicească, veritabili oameni-sfinţi, cărora nu doar Biserica Ortodoxă le datorează supravieţuirea, ci fără de care poate nici poporul acesta n-ar mai fi existat!
Lor şi doar lor, marilor şi bunilor preoţi cu care care ţara asta a fost binecuvântată, îmi cer iertare pentru rândurile acestea aspre...
Cu câteva flori însă nu se face primăvară, iar dacă o mare minune nu se va întâmpla curând, Biserica noastră va pieri pre limba ei, încremenită în timpuri urâte, pe care nicio naţiune nu ar trebui să le mai trăiască...
Niciodată nu a fost mai atacată Biserica strămoşească ca în ultimele luni ale Anului Domnului 2014. Existenţa ei multiseculară e într-o primejdie cum puţini români sunt dispuşi să-şi imagineze şi să accepte. Iar existenţa ei e o nevoie adâncă a acestui popor. Cum însă poate fi Biserica noastră salvată? Si de ce este —încă — atâta nevoie de Biserică?
Nu s-a întâmplat recent nimic deosebit cu BOR şi cu slujitorii ei. Complicitatea dubioasă cu regii, voievozii, preşedinţii şi puterea lumească, în general, pe care au dovedit-o masiv, de-a lungul istoriei, toţi oamenii Bisericii, de la preotul de ţară, părintele spiritual al comunităţii, şi până la Întâistătătorul ei, nu e o meteahnă de azi, de ieri, ci e un păcat originar.
Izolarea păguboasă faţă de Occidentul "papistaş", sursa majoră a celui mai inept naţionalism, e o politică generală, ţine de însăşi esenţa ortodoxiei estice/balcanice.
Pentru prima oară în istorie, Ortodoxia autohtonă şi-a atras —cu adevărat, şi meritat — ostilitatea vehementă şi "organizată" a acestui segment viu, inteligent, instruit, tânăr şi activ, fără a cărui sprijin nimic nu se mai poate construi şi nu mai poate dăinui într-o democraţie, nicăieri în lume, să acceptăm această realitate!
Cu toate că de pe poziţia mea de agnostic i-am criticat adesea pe aceşti tineri —prea — energici, pentru zelul şi excesele lor ateistice şi stângisto-anarhiste, nu le pot nega rolul fundamental, cel puţin în "nepierirea" totală a simţului nostru moral, ce demult nu mai e ţinut treaz de Biserică (dacă cumva a fost vreodată...).
În majoritatea lor, tinerii despre care fac vorbire, conştiinţa vie a naţiei, doresc —în fond —schimbarea rânduielilor bisericesti, modernizarea şi deschiderea largă a uşilor Casei Domnului către lume si oameni, aducerea ei în secolul în care traim, şi nu dispariţia Bisericii, aşa cum lesne ar putea părea, luându-ne după ce zic unii politruci, din aceia ce confiscă ţelurile oamenilor de bună credinţă.
Două exemple elocvente de personaje notorii ce profită nepermis de slăbiciunea noastră, când e vorba de relaţia cu Divinitatea: Dan Puric şi Remus Cernea. Aparent, opuşi. În fapt, "Alte măşti, aceeaşi piesă, Alte guri, aceeaşi gamă".
Chiar ei, ateii, tinerii intelectuali "necredincioşi" de azi, vor fi agnosticii de mâine, ei vor avea nevoie ca de aer să creadă, şi implicit de Biserică (nu înseamnă c-o s-o şi frecventeze, la propriu) şi de ceea ce reprezintă ea pentru spiritualitatea unui popor, îndeosebi în vremuri ce —deja — se anunţă întunecate...
Pe timpul Reformei lui Luther, la început de secol XVI, imensa majoritate a preoţilor şi mirenilor credeau cu adevărat în Dumnezeu, în iertarea păcatelor încă din timpul vieţii ("indulgenţele") şi în puterea Bisericii de a osândi sufletele oamenilor vii. Paradoxal, toate acestea au făcut posibilă schimbarea din interior, un fenomen profund ce a permis Occidentului să ajungă unde este acum, în adevăratul secol XXI, şi care dincolo de sângele şi focul pe care le-a consumat, a îmbrăcat apoi forme lente, subtile, dar necontenite.
Dar atunci când oameni cu harul lui Dumnezeu au ajuns la cârma ei, exemple la îndemână fiind Sfinţii Părinţi Ioan Paul şi (mai ales) Francisc, Biserica Catolică a dovedit o miraculoasă putere de modernizare, auto-curăţire, re-inventare şi înţelegere a rolului ei pe Pamânt, cum, din nefericire pentru noi, Ortodoxia n-a prea arătat niciodată...
În zilele noastre şi în realitate, BOR nu se poate reforma de la sine. Spre binele ei şi a neamului românesc, trebuie ajutată! Niciodată cei ce-o conduc nu vor renunţa de bunăvoie şi nesiliţi de nimeni la privilegiile sociale şi materiale enorme pe care le conferă apartenenţa la ierarhia bisericească. A fi preot, membru în "partidul BOR" (sau acţionar la "BOR S.A."), este demult o excelentă afacere în România, standardul de viaţă al preotului simplu fiind cu mult peste cel mediu al românului obişnuit.
Or, chiar aici e problema. Fără să confundăm monahismul cu preoţia, eu cred că e de bun simţ faptul că, pentru a răspunde menirii ei, meseria aceasta trebuie să conţină o esenţială latură ascetică, cvasiinexistentă azi. Altfel spus, dacă nu eşti dispus sa duci un trai aspru, să îmbraci pe sub veştmintele preoţeşti cămaşa din cânepă aspră (sau din păr, precum Thomas Becket), să renunţi la măruntele conforturi şi plăceri lumeşti, nu ai voie—pur şi simplu — să fii preot! Nu poţi! Dar nimeni nu e obligat să fie...
Doar transformarea preoţiei într-o profesie lipsită de mize şi tentaţii lumeşti va stârpi corupţia endemică ce a cuprins ca o plagă Biserica, precum toată ţara, şi va lăsa celor cu vocaţie autentică, dispuşi şi capabili cu adevărat să urmeze pilda Mântuitorului, cale liberă spre sufletul chinuit al oamenilor...
Dacă atunci însă nu se vor gasi destui doritori de a propovădui cuvântul Domnului şi de a se îngriji de sufletele turmei Sale, asta va însemna doar că vremea religiei, aşa cum o ştim, a trecut, iar Biserica ar trebui să se reducă —natural — la dimensiunile pe care i le permite numărul slujitorilor ei dezinteresaţi, deci adevăraţi.
Statul ar trebui sa susţină financiar cultele recunoscute de lege, dar minimal, numai pentru a asigura un trai decent, nu mai ridicat decat cel mediu al poporului, pentru toată preoţimea. Iar aceasta ar trebui să renunţe —obligat! — la orice alt venit care o transformă în realitate într-o clasă privilegiată, în dispreţul (adesea) profund a populaţiei amărâte şi al modelului lui Iisus!
Ierarhii Bisericii ar trebui feriţi de ispita diavolească a puterii lumeşti şi ţinuţi —forţat! —departe de tot ceea ce înseamnă politicieni şi putere! Biserica trebuie să re-devină refugiul omului simplu, nu propteaua politrucilor filistini!...Iar de aceştia (politicienii) vor simţi cu adevărat nevoia de a intra în Casa Domnului, ca persoane particulare, ar trebui s-o facă fără niciun privilegiu şi fandoseală, cu smerenie şi modestie...(Doar) În faţa lui Dumnezeu şi a justiţiei oamenii trebuie să fie egali!
În mod excepţional şi pur simbolic, Biserica trebuie sa fie prezentă alături de liderii politici ai naţiunii. În momentele de nevoie —să ne ferească Dumnezeu! — sau în cele de mare bucurie şi/sau incărcătură de emoţie naţională. Recent, am susţinut, cu convingere (cum am putut si eu, aici pe blog...) participarea Patriarhului la ceremonia de investire de la Cotroceni (dar în mijlocul tuturor capilor cultelor recunoscute, nu singur!), considerând inoportună dorinţa multora ca Biserica să stea departe de un astfel de eveniment, mai ales date fiind enormele speranţe pe care poporul şi le pune în noul Preşedinte.
Dar atât. In rest, "nobilimea" BOR să facă bine să se retragă în austeritate, să-şi doneze averile fabuloase în scopuri caritabile, să renunţe la limuzine şi huzur, la afaceri şi monopoluri dubioase, şi la construcţii faraonice (o —altă— ruşine naţională, cel puţin atâta timp cât România duce gravă lipsă de spitale şi de şcoli)! Şi, mai ales, să meargă în casele oamenilor, să le fie lor prieteni, si nu conducătorilor, fără să pretindă şi să accepte în schimb niciun folos material! Toate aceste lucruri ce pot părea fanteziste au fost posibile, într-o mai mică sau mai mare măsură, de-a lungul istoriei omenirii, prin impunerea voinţei popoarelor, prin aleşii lor politici...
Orele de religie nu ar trebui, în niciun caz, eliminate cu totul, ignoranţa fiind un păcat la fel de mare ca şi necredinţa (perpetuă), o teribilă pacoste a tineretului nostru şi implicit a ţării, ci înlocuite cu ore de istorie a religiilor (predate de un corp profesoral laic, nu de teologi habotnici!), aceasta fiind o condiţie sine qua non pentru ca tinerii să-şi aleagă liberi şi în cunoştinţă de cauză credinţa, la vârsta la care aceste alegeri pot fi într-adevăr făcute!
Obiceiurile medievale (cum e cel al botezului pruncilor) ar trebui eliminate din viaţa contemporană! La originile creştinismului, Sfânta Taină a Botezului nu era —logic —destinată copiilor lipsiţi de discernământ, ci adulţilor, celor copţi! Doar lăcomia şi dorinţa bisericii de control total asupra vieţii oamenilor au schimbat aceste practici fundamentale ale creştinismului (Am susţinut pe larg această opinie în articolul "De ce copilul meu nu va fi botezat şi nu va face religie")
Societatea, în ansamblul ei, ar trebui să respecte indivizii, renunţând la oprobiu atunci când e vorba de lucruri ce privesc viaţa privată a oamenilor, neobligându-i —prin blamare — pe cei care nu simt în sufletul lor nevoia, să se cunune religios sau să fie îngropaţi cu slujbă/preot, de pildă, indiferent de botezul lor formal! Iar atunci când toate aceste ritualuri canonice se întâmplă, prin voinţa oamenilor, să fie GRATUITE pentru toţi cei care au contribuit de-a lungul vieţii la bugetul statului, deci au plătit salariile preoţilor!
Tocmai pentru că e o mare Sărbătoare (convenţională, să nu ne imaginăm cumva că Iisus Hristos s-a născut pe 25 Dec...), şi avem timp să ne gândim mai mult la sufletele noastre, faţă de zilele în care suntem cocoşaţi de grijile pământeşti, astfel de lucruri cred că trebuie spuse, cu curaj, asumându-ne deranjul şi chiar afurisenia...
De abia acum încep să înţeleg ce voia să spună de fapt André Malraux, în celebra sa butadă "secolul XXI va fi religios sau nu va fi deloc", şi mă gândesc cu groază cât mai este din acest veac, prost început la noi şi cel mai lung de până acum...
Dumnezeu să binecuvânteze România şi să le dea românilor înţelepciune şi viaţă bună!